(Tele)spectator de cinema de pe canapeaua din provincie

Trecut. Cîndva prin 2002, mergeam pentru ultima dată la Cinematograful Central din Cîmpina, la comercialul Men in Black II. Sala îmbătrînise destul de mult, așa-zisele fotolii cunoscuseră o vreme mai bună, publicul era cvasi-inexistent, filmul era destul de agreabil, dar nu mă așteptam ca atunci să fie ultima mea prezență în sala de cinema a copilăriei mele. Curînd, cinematograful din Cîmpina și-a închis porțile și, deși în ultimii ani au existat mai multe campanii și încercări de a-l revigora, cred că va rămîne închis „pentru totdeauna”. Dincolo de problemele tehnice și administrative ale clădirii – nu există fundație, aproape totul s-a distrus în ultimii douăzeci de ani, Primăria și RADEF își pasează reciproc responsabilitatea privind proprietatea și administrarea imobilului –, în orășelele de provincie nu mai există nici public autentic de cinema, nu prea mai există cultură cinematografică, nici dorința de a merge la o sală de cinema care nu poate oferi „experiența” mall-ului. Cinematograful de provincie nu poate oferi nici restaurante în incintă, nici alte magazine cu tot felul de produse, nici măcar experiența socializării de la distanță cu zeci și sute de oameni imediat ce ieși de la film.

Așa că, după închiderea sălilor din provincie, publicul iubitor de filme s-a întors pe fotoliul sau canapeaua din sufragerie și, ani întregi, s-a refugiat în filme copiate ilegal de pe Internet. Site-urile de torenți au prosperat și, cu excepția unor pasionați care făceau călătorii la mall-urile din orașele mai mari, restul descărcau ilegal sute de filme și seriale, le puneau pe DVD-uri sau pe stick-uri și le urmăreau liniștiți de acasă, fără teama unor repercusiuni. Cam așa stăteau lucrurile atunci cînd am pornit, în 2009, portalul cultural Filme-cărți.ro. Era perioada efervescenței blog-urilor de orice tip, inclusiv a celor culturale, iar sutele și miile de vizitatori comentau activ și pertinent orice film nou, pe care îl găseau instantaneu pe platforme precum Strong DC++. Situație care s-a păstrat ani întregi, cel puțin pentru acei spectatori dintr-un oraș fără cinematograf.

Prezent. Treptat însă, lucrurile s-au schimbat. Pe de o parte, discuțiile despre pirateria online s-au purtat tot mai mult, iar unele site-uri de acest gen au dispărut sub ofensiva autorităților din alte țări. Pe de altă parte, salariile au crescut, a apărut (sau a crescut) o clasă medie tot mai deschisă la tot ceea ce este nou, cumva mai elitistă, așa că oamenii și-au schimbat obiceiurile și au mers tot mai mult în cinematografe. Portalurile culturale serioase nu mai recenzează filme care nu au apărut în sălile din România și, în plus, au apărut, cu o promovare agresivă, platformele de streaming, care oferă mii de filme și seriale la prețuri destul de modice – HBO Go (transformat azi în HBO Max), Netflix, Amazon Prime Video,  Disney+. După această transformare a pieței de profil, majoritatea cinefililor au trecut de la piraterie la streaming, fără să-și fi mutat locul de vizionare, respectiv confortul canapelei de acasă. Desigur că, în orașele mari, există în continuare un procent important de spectatori care merg în cinematografe, dar realitatea, dovedită și de statisticile Filme-cărți.ro, este aceea că majoritatea cinefililor au devenit captivi ai platformelor de streaming, la care se va adăuga în curînd încă una, SkyShowtime, chiar pe 14 februarie.

Viitor. Așa cum vorbim despre orice act de cultură, este necesar să fie creat un public experimentat și dornic de a urmări, contra cost, un spectacol de orice fel, dar mai ales de cinema și de carte (plecînd de la ideea că există deja un public educat de teatru și de operă). Ca exemplu, în mare parte, aceste evenimente sînt urmărite în Cîmpina de o mînă de oameni, mereu aceiași, în condițiile în care orașul are, totuși, aproximativ 30.000 de locuitori și se mîndrea cîndva cu „cel mai mare număr de intelectuali pe metrul pătrat”. Publicul consumator de cultură autentică poate fi creat și educat, desigur, dar este nevoie de acțiuni concrete și de dorință la nivel național și local – și nu cu programe intitulate pompos „România educată”, dar fără nici o eficiență practică –, de implicarea autorităților locale, a școlilor, a profesorilor și învățătorilor, dublate de investiții substanțiale în actul cultural. Cum ar fi ca elevii să fie educați încă din școala primară să participe la spectacole, să citească, să vadă un film bun, să treacă dincolo de social media și de platformele de streamingși să iasă astfel din carapacea ignoranței? Și, plusez, cum ar fi ca toți învățătorii și profesorii să citească zilnic și să recomande elevilor ceea ce au citit și ceea ce au vizionat?

Pînă atunci însă, probabil că viitorul imediat, poate și pe termen mediu, rămîne tot cel al platformelor de streaming. Există și acolo o fragmentare din ce în ce mai mare – patru-cinci platforme cu un portofoliu complet diferit și aproape nimeni nu le va putea plăti pe toate. În acest moment, din salariul mediu net din România (4.008 lei la nivelul lunii octombrie 2022), nu-ți poți permite să aloci lunar aproximativ 5% pentru a te abona la toate platformele de streaming, la un cost mediu de 10 euro/lună pentru fiecare. Sau poate va exista, în curînd, o aplicație care va integra toate filmele de pe toate aceste platforme, iar telespectatorul va plăti exact ceea ce va vedea. Pînă atunci, la salariul menționat mai sus, e puțin fezabilă și deplasarea săptămînală sau bilunară spre un mall din apropiere: pentru o familie de două persoane dintr-un oraș care nu are propriul cinematograf, o vizită la cinema costă cel puțin 100 de lei (bilete + costuri de deplasare), fără să ne gîndim la alte costuri inerente (popcorn, masă de prînz etc.)

Așadar, din păcate și din comoditate, cred că viitorul apropiat este tot al (tele)spectatorului de cinema din canapeaua de acasă. Cel puțin pentru noi, cei din provincia unde nu mai există săli de proiecție la un standard decent.

Jovi Ene este jurnalist cultural, project manager la www.filme-carti.ro.