Taxele şcolare şi o bună diplomă

Ca o prostituată. "Mă simt ca o prostituată", îmi spunea un prieten. "În ochii mei se citeşte că sînt gata să mă vînd pe bani puţini." Aşa-şi descria el disperarea de a preda la cît mai multe facultăţi. Pentru bani puţini, dar, oricum, pentru ceva bani în plus faţă de salariul lui de profesor universitar. În situaţia lui am cîţiva prieteni, nu mai contează cum se simt!, care predau la două-trei sau chiar patru facultăţi. Ori au, la aceeaşi facultate, două sau trei, patru... norme. Pentru că salariile sînt mici. Pentru că sistemul permite. Sistemul e aşa făcut că la o facultate la care numărul studenţilor e de 10 ori mai mare, numărul profesorilor e aproximativ acelaşi. Sistemul e aşa făcut că unii profesori pot cîştiga de 10 ori mai mult decît colegii lor cu aceeaşi calificare. Şi nu pentru că ei sînt mai deştepţi, au mai multe cărţi, se bucură de mai mult prestigiu. Nu. Cîştigă mai mulţi bani pentru că predau stahanovist, uneori şi pînă la 20 de ore pe săptămînă. Cînd salariile cadrelor universitare sînt de două-trei sute de euro pe lună, disperarea lor nu poate fi decît invers proporţională, adică foarte mare. Şi pregătirea lor profesională nu poate fi decît în timpul omeneşte rămas după ce, cum ziceam, unii dintre ei predau pînă la epuizare. Bani dau, diplomă au. O diplomă universitară s-a bagatelizat atît de mult, încît doar cei foarte săraci nu o pot avea. Spun doar cei săraci şi nu doar cei proşti pentru că diploma universitară este în bună măsură, pentru foarte mulţi, doar o afacere financiară. La majoritatea universităţilor particulare din România, exigenţele tind spre zero. Rămîne o singură exigenţă eliminatorie: plata taxelor. Poţi lipsi de la ore, poţi face un examen prost, poţi să fii bîtă, dacă ai bani să-ţi plăteşti taxele, pînă la urmă tot îţi obţii diploma universitară. Să ne înţelegem. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Nu cred că motivaţia unui profesor stă doar în banii pe care-i poate cîştiga. A unui profesor nu, dar a mai multor profesori, da. Căci dacă un profesor poate face voluntariat, nu toţi profesorii pot face. Dacă un profesor poate să nu fie aşa de înghesuit financiar şi să-şi permită luxul unei munci prost plătite, nu toţi profesorii pot fi în aceeaşi situaţie. Şi atunci un salariu bun ar fi una dintre condiţiile dedicării exclusive muncii academice. Şi posibila limitare la o singură normă didactică. Cu precondiţia, esenţială, evident, să fie suficient de multe posturi de profesori. Şi fiecare profesor să aibă un număr rezonabil de studenţi. Cum, de asemenea, nu vreau să credeţi că am ceva împotriva celor care vor să obţină o diplomă. Sînt împotriva celor care le acordă prea uşor diplomele. Împotriva celor care stabilesc reguli în aşa fel că un cadru didactic universitar are de corectat peste 1.200 (o mie două sute!!!!) de lucrări pe sesiune şi decanatul îi atrage atenţia că ar fi bine să nu îi pice, pentru că e "nevoie de studenţi". Pe ce aş paria. O anume ipocrizie în viaţa universitară există peste tot în lume. Cel puţin prin acele părţi ale lumii în care am fost eu. În Canada, de pildă, la anumite facultăţi, peste 50% din cursuri sînt predate nu de profesorii titulari, ci de cei plătiţi cu ora. Plătiţi de cîteva ori mai prost pe unitate de curs decît profesorii titulari. Doar că cei plătiţi pe curs nu pot fi niciodată profesorii titulari din aceeaşi instituţie. Şi foarte, foarte rar (1%) un profesor titular predă la o altă universitate. Atunci doar cînd ar fi absolută nevoie de specialitatea cu pricina şi nu găsesc pe nimeni altcineva. Şi acolo, pentru că studenţii plătesc fiecare curs în parte, facultatea se străduieşte să nu îi bruscheze prea mult pe studenţi ca să nu îi piardă de muşterii. Ceea ce nu înseamnă că nu îi pică, adică îi obligă să repete cursul (pentru că o sesiune de toamnă, de exemplu, nu există). Ceea ce există însă acolo şi nu pot găsi în realitatea românească nici o trimitere, măcar comparativă, este posibilitatea de a-ţi negocia salariul. Charles Taylor, de pildă, acolo în Canada, poate cere un salariu de cîteva ori mai mare decît al unui alt profesor universitar. Universitatea acceptă pentru că ştie că va creşte prestigiul ei să aibă profesori de notorietate şi apoi, deloc de neglijat, numele unui profesor celebru atrage studenţi. Studenţii sînt dispuşi să plătească taxe mult mai mari (căci în bună măsură salariile profesorilor sînt acoperite din taxe) şi să se supună exigenţelor unui corp profesoral bine pregătit, deci bine plătit. Pentru taxele cu pricina, studentul poate face un împrumut la bancă (cu o dobîndă mai mare decît cea ipotecară şi ceva mai mică decît cea a unui împrumut "pentru nevoi personale"). Un împrumut care, pe lîngă taxe, poate acoperi, evident, nu în lux, şi cheltuielile traiului de zi cu zi. Adică masa şi casa. Rambursarea lui începe cînd ai o slujbă. Altfel spus, într-o ordine pe care vreau s-o subliniez, profesori bine pregătiţi înseamnă profesori bine plătiţi. Profesori bine pregătiţi şi bine plătiţi înseamnă taxe mari şi exigenţă. Profesionalism şi exigenţă înseamnă posibilitatea ca studenţii să fie bine pregătiţi. O temeinică pregătire (o bună diplomă) înseamnă posibilitatea găsirii rapide a unei slujbe bine plătite. Aceasta nu e singura ecuaţie posibilă. Dar eu pe ea pariez. Gabriela Blebea-Nicolae este director de cercetare la Prodomus.