Taxa pe Crăciunie
În ianuarie 2000, cînd eram în ultimul an de facultate, am primit o scrisoare în care eram anunțată că am fost acceptată în programul de jurnalism al Academiei Istropolitana Nova din Slovacia. Bula de emoție s-a spart cînd am reușit să descifrez detaliile financiare. Îmi ofereau o bursă de 180 de dolari pe lună, dar trebuia să plătesc o parte din taxa de școlarizare. 320 de dolari. Acum suma asta pare ridicolă, atunci însă erau mulți bani.
Eram sufocată de Brașovul mult prea mic din care toți prietenii mei evadaseră deja, iar Slovacia mă chema. Crescusem cu povești despre perioada petrecută de familia tatălui meu la Bratislava în anii ’40, cînd bunicul fusese atașat cultural la ambasada română de acolo. Legenda asta și faptul că iubitul meu de atunci se afla deja la Bratislava îmi alimentau dorul de ducă. Cu bani sau fără, aveam să ajung în Slovacia.
O vreme, mi-am văzut de lucrarea de licență și de job, acum cu un bilet imaginar de evadare din Brașov în buzunar. Prin primăvară, m-am ras în cap, ca semn al schimbării pe care o plănuiam. Pe lista mea zilnică de task-uri apărea mereu o linie – căutat sponsorizare. Habar n-aveam de unde să apuc chestia asta. Aveam o pistă, mai îngustă decît Strada Sforii. Vecina de dedesubt, Tanti Adina, care îmi era ca o a doua mamă, avea un business din care cîștiga binișor pentru standardele vremii. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus că am nevoie de banii ăștia pentru școală. Ea nu m-a refuzat, dar mi-a zis că trebuie să avem o discuție serioasă pe tema asta. Știam că-mi va fi imposibil să-mi găsesc curajul să redeschid discuția.
În vară, după ce am terminat facultatea, m-am dus în vizită la bunicii paterni. Le-aș fi cerut lor bani, mai ales că era de dragul studiilor și al Slovaciei, dar mi s a părut mai important să le arăt lucrarea de licență, care era despre literatura de închisoare. Lucrarea o avea ca sursă de inspirație pe Dina, prietena cea mai bună a bunicii. Bunica a răsfoit lucrarea timp de un sfert de oră, citind mici fragmente, apoi s-a uitat la mine și mi-a zis: „Bravo, Rucsăndrițo! Să nu te oprești!“ Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. Două săptămâni mai tîrziu a murit.
Gîndul plecării venea tot timpul cu un nor negru deasupra mea. Căutat sponsorizare, căutat sponsorizare, îmi șoptea din cînd în cînd vocea conștiinței. Speram, ca orice om inconștient, că mă va salva ceva.
Cu o săptămînă înainte să plec, am reușit să-mi cumpăr biletul de tren din ultimul salariu de la ziar, dar banii de școală tot nu-i aveam. În disperare de cauză, am început să dau telefoane prietenilor care ar fi putut să mă împrumute. Mamei tot nu-i mărturisisem chinurile prin care treceam. Trebuia să mă ascund în cameră ca să vorbesc la telefon. Noroc că telefonul nostru fix avea un fir foarte lung. Cinci zile și multe telefoane mai tîrziu, nu aveam nici o soluție.
Era sîmbătă la prînz, iar eu plecam a două zi de dimineață. Mi-am luat din nou inima în dinți și am coborît la Tanti Adina. Era ultima mea șansă. Mă simțeam oribil, aveam gura încleștată de emoții și jenă. M-a ascultat și s-a înverzit la față. A tăcut cam un an. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Apoi mi-a spus că e foarte dezamăgită de mine. O iubeam și o admiram maxim pe Tanti Adina, care mă susținuse mereu. Și acum o dezamăgeam. Următoarele ei cuvinte le-am auzit în timp ce încercam să țin în frîu un rîu de lacrimi. Era dispusă să mă ajute, dar n-avea atîția bani în casă. Mi-a zis că trebuie să împrumut suma cash de la cineva și cînd poate scoate ea bani din bancă și îi dă înapoi.
A urmat o nouă serie de telefoane. Cu plînsu-n gît, l-am sunat pe fostul meu șef de la ziar și i-am spus toată tărășenia. Mi-a spus atît: „Nu pot să cred că ai făcut așa o tîmpenie. Te sun în zece minute“. Bun, îl dezamăgisem și pe el. Cînd a sunat telefonul eram deja în stadiul de subom. „La cît ai trenul?“, m-a întrebat. „La 10 jumate dimineață.“ „La ora 8, te sui în taxi, o iei pe Tanti Doina de acasă și mergeți la redacție să vedeți cîți bani sînt în casă. Îi iei pe toți. Pa.“ Tanti Doina era contabila de la ziar.
A doua zi am luat toți banii din seiful ziarului și am mers în gară să-i schimb în dolari. M-am întors acasă cu dolarii în buzunar. Mama abia se trezise. Am rugat-o să-mi pregătească niște sandwich-uri pentru drum. Mi-a răspuns calmă că mi face mai pe după-masă. Care după masă, am întrebat-o. Trenul meu pleacă într-o oră. Era rîndul mamei să se facă verde la față. Ea era convinsă că trenul pleacă la 10 jumate seara. O oră mai tîrziu am lăsat-o pe mama plîngînd pe peron.
La o lună după ce mă instalasem în Slovacia m-a sunat mama să-mi zică că a murit bunicul. M-am suit în tren și am venit la înmormîntare. În casă, am descoperit diploma de doctorat a bunicului. Abia atunci aflam că își luase doctoratul la Academia Istropolitana. Școala la care studiam preluase numele școlii la care studiase el și îi pusese un Nova în coadă. Am hotărît că voi transforma Slovacia în noul meu „acasă“. Nici nu era greu. Voiam să fug de Rucsandra care dezamăgise pe toată lumea. Slovacia m-a primit cu brațele deschise. Cei 320 de dolari au continuat să mă apese pe creier. De Crăciun trebuia să-i dau înapoi lui Tanti Adina. Mă îngrozea gîndul de a mă întoarce acasă de sărbători.
Cu o săptămînă înainte de Crăciun am primit un e-mail de la fratele meu. Se vînduse mobila din casă bunicilor și primeam fiecare cîte 1000 de dolari. Eram salvată. Știam că îmi va fi imposibil să repar relația cu Tanti Adina, dar măcar aveam banii să-i dau înapoi. Reîntîlnirea a fost oribilă. Chiar și după ce mi-am plătit datoria am continuat să mă simt ca ultimul om după omul de zăpadă.
Alți 300 de dolari i-am dat mamei. Voiam să mă asigur că nu duce lipsă de bani, dar și să-mi spăl păcatul de a nu-i fi cerut ajutorul sau măcar sfatul. Din banii rămași, mi-am pus 200 de dolari deoparte ca să am cu ce să mă întorc la Bratislava. I-am pus bine undeva în cameră mea. Cu două zile înainte de Crăciun, am vrut să mă duc să-mi iau bilet de tren. Dar nu mai țineam minte unde pusesem banii. Mi-am amintit ca prin ceață că-i pusesem într-o carte. Întrebarea era în care.
În următoarele zile, în loc să-mi petrec timpul cu mama, să o ajut să frămînte cozonaci și să facă sarmale, am luat la mînă fiecare dintre cele două mii de cărți pe care le aveam în cameră. Nici urmă de bani. M-am întors la sentimentul de panică și umilință în care îmi petrecusem tot anul. Iar n-aveam bani, deși acum aveam. Iar trebuia să cer împrumut. Între timp, răsfoiam cărți isteric. Întîi sistematic. Apoi la plesneală. Am antrenat în noul meu hobby toată casa. Pe frații mei și pe prietenele lor venite la noi în vizită de Crăciun. Una dintre ele, mai mistică, a sugerat într-o seară să facem o ședință de spiritism în care să-i invocăm pe bunici să ne spună unde sînt banii. Am acceptat, supersceptică, dar cu speranța că banii vor apărea în urma ritualului. Bunica n-a vrut să răspundă, dar cînd l-am invocat pe bunicul s-au auzit niște bufnituri. Fata care conducea ritualul a interpretat zgomotele astfel: bunicul ne confirma că banii sînt în cameră. În cameră sau nu, nimeni nu a reușit să-i găsească.
Cu două zile înainte să plec, am împrumutat 100 de dolari de la o altă vecină pentru biletul de tren și am plecat înapoi la Bratislava. Banii intelectuali i-am găsit tîrziu, în primăvară. De fapt, i-a găsit bunica maternă, care, cu puțin înainte să vin în vacanță, a luat toata biblioteca la mînă și timp de trei zile a desfăcut fiecare carte pagină cu pagină. Cei 200 de dolari erau într-un volum de poezii de Alfred de Musset. Cartea, în limba franceză, era veche și avea foile poroase. Am luat cele două bancnote și le am privit cu drag. După un an reușisem, în sfîrșit, să scap de datorii.
Rucsandra Pop este scriitoare și căutătoare în cutia cu comori a istoriei.
