Tatăl nostru care eşti în creier

Cum se explică, din punctul de vedere al psihologiei şi neuroştiinţelor, credinţa în miracole, nevoile mentale de fenomene religioase, resorturile ataşamentului şi devotamentului faţă de sfinţi?

Cunosc reticența oamenilor în faţa explicării ştiinţifice a unor fenomene. Şi nu doar cele de natură spirituală. Îmi amintesc reacţia unui senator american care spunea că oamenii nu îşi doresc să afle explicaţia științifică a dragostei. Sau reacţia celebrului Sting cînd, într-un documentar de pe Discovery Channel, a fost pus să improvizeze o melodie în timp ce era scanat cu RMN-ul. Scopul era să se vadă ce se întîmplă în creier în timpul procesului de creaţie a unei piese muzicale. A acceptat, dar cînd a văzut poza cu structurile creierului activate de actul creaţiei, a fost departe de a fi entuziasmat.

Ideea de Dumnezeu se datorează evoluţiei speciei

Aş începe spunînd că se ştie surprinzător de mult despre mecanismele creierului implicate în ceea ce se numeşte, cultural, spiritualitate. Spun „se numeşte cultural” pentru că o să vedem că spiritualitatea este de fapt un efect secundar al unei alte funcţii a creierului – funcţia socială. Oamenii sînt fiinţe sociale. De ce? Pentru că toată viaţa noastră depindem de alţii. Singuri nu am putea face mai nimic, probabil nici nu am trece de primele zile de viaţă. De altfel, dintre toate speciile, oamenii au cea mai lungă copilărie. Iar tratamentul de care beneficiază copilul în această perioadă depinde şi de abilitatea sa de a se face plăcut, simpatizat, iubit. Adică nişte abilităţi sociale. Din aceste cauze ne-am dezvoltat abilităţi speciale în acest sens. Cum ar fi să ne imaginăm ce este în mintea altcuiva, ce are de gînd să facă, ce crede despre noi, ce emoţii simte. De exemplu, raţionamente de tipul: „George probabil crede că Alina încă nu ştie că am aflat cutare lucru”. Acest gen de abilităţi psihologii le numesc Theory of Mind, adică ce credem noi că se întîmplă în mintea altuia. O abilitate foarte importantă şi fără de care nu ne-am descurca printre oameni. Copiii cu autism nu au această abilitate, iar lipsa ei este cauza neadaptării lor la lumea din jur. Ei bine, această abilitate începe să se dezvolte după vîrsta de 6 ani, iar în formele ei mai avansate, după 8 ani. Veţi spune „Da, dar dacă nu sînt psiholog de copii, de ce ar trebui să mă intereseze această abilitate şi vîrsta la care apare ea?”

O să răspund prezentînd un experiment realizat la Universitatea Arkansas de doi psihologi specializaţi în psihologia copilului. Ei au luat mai mulţi copii, i-au împărţit pe trei grupe de vîrstă (3-4 ani, 5-6 ani, respectiv 7-9 ani) şi le-au spus că au ca sarcină să ghicească în care dintre două cutii aflate în faţa lor este ascunsă o bilă. În plus, le-au mai spus că în cameră există un personaj invizibil – Prinţesa Alice. De altfel, pe perete era şi un tablou cu această prinţesă. Copiii au fost apoi lăsaţi singuri în camera cu cele două cutii, dar experimentatorii interveneau în momentul în care copilul se îndrepta spre cutia greşită, cea în care nu era ascuns nimic. Cum interveneau? Fie tabloul cădea de pe perete, fie veioza de pe masă se stingea şi apoi se aprindea. Ce au observat psihologii? Copiii de 7-9 ani se opreau în momentul în care cădea tabloul sau clipea veioza şi se îndreptau spre cealaltă cutie, în timp ce ceilalţi copii ignorau aceste evenimente. Copiii de 7-9 ani – întrebaţi fiind – au interpretat că Prinţesa Alice este în cameră şi, dîndu-şi seama că sînt pe cale să greşească, a încercat să îi ajute, trimiţîndu-le semne cum că sînt pe drumul cel rău. Mai mult, unul dintre copii a spus că prinţesa i s-a adresat prin intermediul clopotului de la biserica din apropiere care a început să bată chiar cînd era el pe cale să facă o alegere greşită. Copiii se gîndeau că o entitate invizibilă le poate ghici gîndurile şi încearcă să comunice cu ei, vrînd să-i ajute să nu greşească. Cei de 5-6 ani au legat căderea tabloului şi clipitul lămpii de activitatea prinţesei invizibile, dar nu le-au văzut ca pe nişte semne care le transmit ceva, ci au spus că prinţesa este o fantomă rea sau neastîmpărată şi de aceea strică obiectele din cameră. În fine, copiii de 3-4 ani nu au legat în nici un fel tabloul şi veioza de vreun posibil personaj invizibil, ci au tras concluzia că e vorba de cuiul tabloului, probabil slăbit, iar becul veiozei stricat. Culmea, copiii de 4 ani au dovedit o gîndire mai obiectivă decît a celor de 9 ani! Care ar fi concluzia experimentului? Gîndirea superstiţioasă şi credinţa în semne este o caracteristică a dezvoltării omului, copiii mici avînd în mai mare măsură o gîndire logică, neînclinată spre asemenea speculaţii.

Nu doar Theory of Mind se dezvoltă în acest interval de timp, ci încă un lucru. Studiile realizate la Cambridge au descoperit că, în mod natural, în jurul vîrstei de 8-9 ani, copiii tind să aibă o gîndire de tip creaţionist – adică cea în care cred că personaje supranaturale, cum ar fi Dumnezeu, sînt responsabile de fenomenele naturale şi de lumea din jur în general. Asta dacă nu intervin părinţii sau mediul şi îi deturnează spre o gîndire de tip evoluţionist sau ştiinţifică. Cu alte cuvinte, abilitatea copiilor de a căuta cauze ale lucrurilor în posibilele acţiuni sau intenţii de acţiune ale altor persoane – Theory of Mind – se poate generaliza la scară mare la fenomenele naturii, Cosmos, viaţă, moarte sau boală. Doar că la o asemenea scară nu mai văd ca fiind responsabile persoane umane, ci personaje cu puteri supranaturale.

Studiile din neuroştiinţe au identificat şi zonele din creier responsabile de această Theory of Mind – ele se numesc, foarte simpatic, neuroni-oglindă. Neuronii-oglindă se găsesc în mai multe zone din creier, dar sînt ierarhizaţi – mergînd de la ceafă spre frunte, aceşti neuroni-oglindă fac raţionamente tot mai complexe. Însă semnalul iniţial care este prelucrat ulterior în diverse moduri pleacă dintr-o regiune din spatele urechii, numită joncţiunea temporo-parietală. Ei bine, studiile clinice realizate la universităţile din Roma şi Udinese au descoperit că oamenii care sufereau accidente sau boli ce le afecta zona joncţiunii temporo-parietale deveneau brusc foarte religioşi, aveau tendinţa de a se simţi conectaţi cu întregul univers şi chiar de a simţi că se detaşează de propriul corp. În general, sentimentul de transcendenţă a eului şi alte manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute în istorie ca sfinţi, profeţi sau vizionari religioşi deveneau brusc accesibile unor oameni obişnuiţi, care doar au avut neşansa unui accident.

Dar nici măcar nu trebuie să treci printr-un accident ca să intri în legătură cu lumea paranormală. Michael Persinger, psiholog şi cercetător în neuroştiinţe, a dezvoltat aşa-numita God Helmet – practic o cască de motociclist care are ataşat un aparat ce transmite semnale electro-magnetice slabe, cam de aceeaşi putere cu a unui uscător de păr. Aceste semnale sînt direcţionate spre zona din spatele urechii din lobul temporal de care am vorbit. Iar oameni complet normali şi fără înclinații religioase, izolaţi într-o cameră, stînd relaxaţi pe un fotoliu, încep să aibă viziuni în care apar personaje de lumină, cu aspect de îngeri, simt că se desprind de propriul corp şi se văd de sus.

Pentru oamenii maturi, Prinţesa Alice este Dumnezeu. De ce? Creierul uman se dezvoltă în acest mod. Partea socială a creierului. La unii este mai accentuată această dezvoltare sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestei zone din creier, iar ei devin mai religioşi, în timp ce la alţii această dezvoltare e mai puţin accentuate, tinzînd să fie mai sceptici sau mai indiferenţi la aceste aspecte.

Atenţie! Aceste descoperiri nu răspund la întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Ci doar ne arată cum credinţa în personaje supranaturale de esenţă antropomorfă (semănînd cu omul) şi cea de a dezvolta poveşti cu ele – a se citi religii – este scrisă în modul de construcţie al creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conţinutul lor diferă. Principiul general este însă acelaşi. A crede în Dumnezeu nu este o chestiune de alegere personală, ci este un dat fiziologic şi anatomic al speciei umane şi ţine de evoluţia mecanismelor din creier răspunzătoare de relaţiile sociale. Cum vi se pare că sună asta: ideea de Dumnezeu se datorează evoluţiei?

Nimicul care produce iluzii

Iisus apărut în scoarţa unui copac. De ce se întîmplă asta? Creierul este o maşină biologică programată să caute şi să înveţe pattern-uri. Ce înseamnă pattern? Orice organizare de informatie. Lucruri care apar împreună sau imediat unul după celălalt, probabilităţi, reguli, tradiţii sau… feţe. Copilul nou născut la 20 de minute după naştere este atras de un singur lucru din jur: feţe de oameni. Indiferent dacă sînt reale sau desenate stilizat pe un carton. Studii mai noi arată că are acest gen de predispoziţie încă din uter. Gîndiţi-vă la toate pozele cu peisaje sau trunchiuri de copaci în care „vedem” feţe, siluete umane sau personaje celebre, cum e Iisus. Gîndiţi-vă la Sfinxul din Bucegi. Genele din neuroni îi programează pe aceştia să grupeze informaţia după nişte reguli înnăscute. Comportamentul uman depinde de acest proces de depistare de pattern-uri. De la senzaţia de control asupra mediului din jur şi pînă la starea de sănătate. Aminţiţi-vă de Moromete şi ţăranii lui, care dezbăteau problemele lumii în ogradă. Toţi sîntem un fel de Moromete. Căutăm pattern-uri în acţiunile celor din jur, în economie, fotbal sau politică.

Încă de la începuturile religiilor, oamenii au avut un respect deosebit pentru pustnici. Nu doar pentru că îşi impuneau restricţii greu de îndurat de alţii, ci pentru că păreau în contact cu divinităţile. Zeii le vorbeau. Aveau viziuni, făceau profeţii. Scepticii ar spune şarlatani. Ei bine, nu sînt. Este ceva real. Dar nu este ceea ce pare a fi. Creierul se hrăneşte cu senzaţii. Cercetătorii din domeniul paranormalului uzează frecvent de cea ce se numeşte „deprivare senzorială” – adică omul este pus într-o cadă cu apă, i se acoperă ochii şi i se pun nişte căşti pe urechi. Este lăsat acolo cîteva ore. De ce fac ei asta? Pentru că, ajuns în această stare, omul începe să vadă şi să audă halucinaţii, să-i vină în minte diverse chestii bizare, ca şi cînd ar fi luat droguri psihedelice. Oarecum cam acelaşi lucru se întîmplă cînd oamenii sînt izolaţi mai mult timp fără să vadă pe nimeni. În manualele CIA se descriu simptomele acestei izolări: halucinaţii, delir, oamenii resimt o imensă dragoste faţă de obiecte, le văd ca fiind însufleţite şi devin foarte superstiţioşi. Aţi văzut filmul Naufragiatul cu Tom Hanks?

Nici măcar nu trebuie să iei parte la experimentele CIA ca să păţeşti aşa ceva. Studiile realizate la Universitatea din Chicago au arătat că oamenii normali care se simt singuri tind în mai mare măsură să creadă în fantome, miracole, blesteme sau în general în fenomene si personaje paranormale. Prin 2008, cercetătorii de la Universităţile Texas, din Austin, şi Northwestern au descoperit ceva bulversant. Ei au observat că, dacă pui oameni absolut normali într-o situaţie în care nu au control, ulterior ei tind să găsească un sens în tot felul de lucruri, inclusiv în imagini care reprezintă ecranul televizorului cînd se ia cablul şi este împînzit de „purici”. Chiar şi într-o astfel de situaţie, ei văd tot felul de figurine, personaje, acţiuni. Mai mult, ei tind să devină pe moment mai superstiţioşi şi mai tentaţi să creadă în conspiraţii.

Asemenea rezultate nu se văd însă doar în laborator, ci şi în mod natural, în viaţa de zi cu zi, în tot felul de situaţii în care oamenii se expun nesiguranţei. Aceiaşi cercetători au descoperit asemenea tendinţe la paraşutiştii amatori înainte de a-şi face salturile de weekend (deşi în restul săptămînii nu aveau tendinţele respective) sau chiar la jucătorii de baseball care se află la prinderea mingii spre deosebire de cei care aruncă mingea. De asemenea, pescarii care trăiesc în arhipeleagul Trobriand din Pacific tind să aibă sau nu diferite ritualuri şi superstiţii în funcţie de locul unde pescuiesc. Cei care o fac lîngă ţărm nu au, în timp ce aceia care pescuiesc în larg, unde sînt furtuni frecvent, au multe. Cercetătorii explică această tendinţă de a vedea pattern-uri iluzorii prin incapacitatea creierului uman de a suporta incertitudinea/ambiguitatea. Oamenii au nevoie de certitudini, de siguranţă, de previzibilitate iar lipsa lor le afectează creierul.

De asemenea, s-a descoperit că aceste simptome pot apare în mod natural la mase de oameni pe fond de criză economică, socială sau război. Deci în vremuri tulburi. Iar pe acest fond apar şi „salvatorii neamului”. Cei care promit soluţii şi certitudini. Aşa a făcut Hitler carieră şi cam aşa se procedează în campaniile electorale. Dacă nu reuşim să găsim pattern-uri în jurul nostru simţim anxietate, ne pierdem motivaţia, ajungem depresivi şi ne îmbolnăvim de tot felul de boli, pentru că ne scade imunitatea şi apar procese inflamatorii în organism. De aceea nu ne place cînd sîntem la început într-o activitate si greşim mereu, cînd sîntem izolaţi de prieteni si rude. Iar pe acest fond de lipsă de pattern, creierul forţează nota pentru a se apăra.

Călugării sihaştri care se izolează în peşteri sau în chilii în vîrful muntelui pentru a-l găsi pe Dumnezeu chiar îl aud sau îl văd. Pe el sau pe alte personaje cum sînt Satana, Fecioara Maria sau duhurile strămoşilor. Pur şi simplu aşa reacţionează creierul la izolare şi deprivare senzorială. Activează compensator pattern-uri din cele stocate în memorie. De la amintiri autobiografice şi pînă la halucinaţii şi delir. De aceea există înțelepți şi guru doar în mănăstiri izolate şi sihăstrii, nu şi în mall-uri sau în trafic.

Orbirea care ne apără

În urmă cu cîţiva ani, un prieten mi-a arătat pe YouTube un film în care celebrul Richard Dawkins (cel cu teoria genelor egoiste) încerca să le demonstreze unor religioşi din centrul Americii că nu este logic să ai o gîndire creaţionistă. Iar demersul era un eşec pe toată linia. Oamenii respectivi îl ascultau liniştiţi, nici măcar nu clipeau la argumentele lui şi nu îl luau în serios nici un moment. Iar prietenul meu era revoltat. Eu nu. De ce?

Un studiu realizat la University College din Londra a dovedit cum creierul mamelor îşi inhibă zonele „gîndirii critice” la vederea propriilor copii. Acelaşi lucru se întîmplă şi la vederea partenerului romantic. De aici poate şi zicala „dragostea e oarbă”. Însă e mai mult de atît. În psihologia socială e folosit termenul de motivated reasoning – adică un fel de decizie emoţională, în care oamenii se agaţă de convingeri subiective şi nu ţin cont de informaţiile care sînt în contradicţie cu ele. În creier există zone ale acestui tip de gîndire, iar ele se activează, spre exemplu, atunci cînd susţinătorii unui partid politic sînt expuşi la informaţii neplăcute pentru imaginea partidului. Alte studii au arătat că la vizionarea unor informaţii negative privind un candidat politic, privitorii cărora li se activau în creier zonele judecății obiective îşi schimbau opţiunea de vot, în timp ce cei cărora li se activa reţeaua motivated reasoning erau „orbi” la mesaj, rămînînd fideli candidatului respectiv. Creierul lor reacţiona ca la imaginea copilului propriu sau a partenerului romantic din studiul citat mai sus.

Acest fenomen al judecăţii oarbe nu se manifestă doar faţă de copii, iubite şi politicieni, ci şi în cazul credinţelor religioase, în care credincioşii sînt „imuni” la orice informaţie care ar putea să le destabilizeze sistemul, ea trecînd pe lîngă ei ca citatele din limba japoneză sau ecuaţiile din fizica cuantică. Cel mai interesant este că reţelele de neuroni ce duc la motivated reasoning fac parte din scheletul de bază al creierului, reţeaua cea mai puternic interconectată de neuroni, cea care susţine cea mai mare parte a activităţii creierului. Ea se strică în bolile grave precum schizofrenia sau depresia. Cu alte cuvinte, cînd sîntem orbi la informaţia care nu ne convine, o facem pentru că „fundaţia” creierului se opune. E greu de spus cît ne adaptează la realitate creierul şi cît ne apără de ea. Probabil, cu vîrsta, face mai mult partea a doua.

Nu ai cum să le iei oamenilor gîndirea religioasă, magică, creaţionistă. Poţi modifica conţinutul unei religii, dar principiile de bază vor rămîne pentru că ţin de construcţia creierului de Homo Sapiens. Astfel se explică caracterul ubicuu al unor mituri ale omenirii. E paradoxal că un copil de 4 ani nu are gîndire magică, ci ea apare odată cu maturizarea, preluînd idei de la adulţi. Oamenii de ştiinţă adevăraţi sînt cei care au gîndirea exploratoare a copilului, care nu au ajuns la cea magică a adultului.

Dragoş Cîrneci este conferenţiar la Facultatea de Psihologie şi Ştiințele Educației, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti.