Țapul ispășitor al tuturor

 - de ce nu-l mai iubește nimeni pe Barack Obama -

După alegerile de la jumătatea mandatului, nimeni nu-l mai place pe preşedintele Obama. Republicanii deja îl privesc ca pe un preşedinte care nu va mai candida şi care trebuie doar tolerat pînă cînd ţara se întoarce şi mai mult spre dreapta. Propriul partid al lui Obama îl împinge din două direcţii: aripa conservatoare îl îndeamnă să se poarte mai frumos cu Marele Business, în timp ce stînga insistă să se întoarcă la principiile liberale şi să dea mai mulţi bani de la guvern pentru crearea de locuri de muncă. Electoratul deplînge faptul că nu a făcut suficient de multe pentru a stopa recesiunea, deşi nu este clar ce se aştepta să facă. Nici în străinătate nu stă prea bine. În cadrul recentelor reuniuni G20, Europa a blocat ideile lui Obama, respingînd stimularea cheltuielilor în favoarea austerităţii, chiar dacă, la rîndul ei, încearcă să salveze Irlanda şi Portugalia. Coreea a respins deschiderea preşedintelui faţă de un nou tratat privind comerţul. China nu s-a arătat deloc interesată de reglementarea monedei sale naţionale. 

Nu e de mirare că toate fotografiile îl arată pe preşedinte cu buzele strînse şi deloc zîmbitor. 

Într-o asemenea atmosferă, aproape că-ţi vine să cauţi aspectele pozitive ale gîndirii lui Obama. În ciuda tuturor presiunilor la care este supus, el nu a aderat la linia Marilor Simplificatori ai Americii şi nu şi-a redus mesajul la cîteva replici. Toată legislaţia pe care a trecut-o prin Congres arată respectul său pentru complexitate şi conştiinţa lui că este extrem de greu să echilibrezi interesele legitime, dar contradictorii. Cele două realizări majore ale sale – sistemul de sănătate şi legile privind reglementarea financiară – arată mai mult ca nişte manuale de instrucţiuni decît ca nişte directive, şi probabil că aşa şi trebuie să fie, avînd în vedere cît de puternice sînt industriile din aceste domenii, şi ce reglaj fin este necesar pentru a le ţine în frîu fără a produce un şoc în restul sistemului economic. Însuşi faptul că în doi ani el a obţinut piese importante ale legislaţiei de la un Congres mai degrabă potrivnic îl face preşedintele cel mai productiv de la Ronald Reagan încoace. 

Cu toate acestea, este, de asemenea, uşor de înţeles îngrijorarea din partea maşinăriei Partidului Democrat. Democraţii sînt îngrijoraţi pentru întoarcerea spre dreapta. Ei îi cer lui Obama să le dea încredere oamenilor şi să-şi recîştige fervoarea din timpul campaniei electorale. Singura problemă este că probabil îi cer preşedintelui ceva de care el nu mai este în stare.  

Nimic din istoria personală a lui Obama nu îl arată ca fiind un vizionar. Formaţia lui academică la Columbia şi Harvard l-a pregătit mai degrabă să facă politică decît să reformeze sistemul, să gîndească mai degrabă în termeni de ajustări treptate decît de schimbări radicale. E la fel de departe de un demagog ca orice preşedinte din istoria recentă, chiar dacă unii membri ai partidului său ar fi, probabil, mai fericiţi cu un demagog decît cu un „tocilar al politicii“ – adică unul căruia îi plac mai mult structurile legale complicate decît rezumatele simple. De fapt, alegerile nu au fost un dezastru atît de mare pe cît îl prezintă democraţii şi presa. California şi New York, cele două state cu cele mai numeroase electorate, au erodat răspîndirea populismului facil. California a surprins pe toată lumea prin alegerea (şi re-alegerea) unor politicieni cu experienţă, şi nu a unor femei de afaceri bogate. În Delaware, statul cel mai comic în materie de figuri populiste, un candidat la Congres, care în tinereţe a cochetat cu vrăjitoria, a fost învins de rivalul său. Alaska a reales un senator în exerciţiu după ce partidul său preferase un începător populist. Dacă naţiunea s-a orientat spre dreapta, a fost o mişcare speriată, provocată mai mult de nerăbdare şi de lipsa de speranţă decît de ideologie. 

Adevărul este că nici dreapta, nici stînga nu ştiu cum să împace capitalismul în stil american cu serviciile sociale, aşa încît alegerile au reflectat alternativa cu care se confruntă ţara – încearcă să ajusteze sistemul, astfel încît să funcţioneze ceva mai echitabil şi mai eficient, sau se plînge – şi încă zgomotos. 

Unul dintre produsele secundare ale alegerilor de la jumătatea mandatului a fost că banii din sectorul financiar, folosiţi pentru a fi un mare susţinător al preşedintelui, aproape au secat. Îngrijorată din cauza reglementărilor pe cale de a intra în vigoare, industria i-a întors spatele Partidului Democrat şi s-a străduit mai mult decît de obicei pentru a găsi moduri de a specula noi şi mai „creative“. 

Un articol apărut pe 14 noiembrie în New York Times („Investors Put Money on Lawsuits to Get Payouts“, http://www.nytimes.com/2010/11/15/business/15lawsuit.html?_r=1) prezenta situaţia dintr-un unghi deosebit de ingenios. 

Potrivit articolului, a devenit atît de scump să dai în judecată marile corporaţii pentru prejudiciile cauzate prin poluare, măsuri inadecvate de siguranţă ori deversări de petrol, încît băncile au început să împrumute cu bani firmele de avocatură pentru a-şi duce mai departe procesele, în schimb crescîndu-le dobînzile sau aşteptînd reduceri consistente în eventualele afaceri cu avocaţii. Această practică a devenit o industrie de miliarde de dolari: numai în statul New York, peste 250 de firme de avocatură sînt datoare la băncile de investiţii. 

Noile relaţii între sectorul financiar şi firmele de avocatură au provocat nu puţine probleme. Reclamanţii de multe ori nu sînt informaţi cu privire la împrumuturi şi ajung să plătească dobînzile din propriul buzunar. Numărul de procese a crescut dramatic. Unele firme de avocatură au ieşit de pe piaţă încercînd să ramburseze împrumuturile. În unele cazuri, amortizarea costurilor e mai mare decît împrumutul însuşi. Aşa cum arată jurnalistul de la New York Times, „ne aflăm undeva între banking şi jocuri de noroc“. 

Pe măsură ce praful începe să se aşeze peste alegerile de la jumătatea mandatului, apar cîteva mari întrebări: îşi va redobîndi preşedintele popularitatea de dinainte? Acum, că republicanii controlează Camera Reprezentanţilor, vor fi mai cooperanţi cu preşedintele? Legile pe care Obama le-a stors de la Congres vor fi acum ciopîrţite sau abrogate? Răspunsurile nu sînt uşor de dat. Nimic nu sugerează că republicanii vor renunţa la strategia lor cîştigătoare de a spune „nu“ la orice. Economia va continua să se împartă în două – mai mulţi bani în partea de sus, o piaţă de locuri de muncă în scădere la mijloc şi în partea de jos. Preşedintele va pune la cale un adevărat show încercînd să negocieze cu adversarii săi acasă şi în străinătate, dar probabil că nu va rezolva cine ştie ce. 

Cea mai importantă întrebare este dacă întreaga rezistenţă pe care o va întîmpina va declanşa în Obama nişte rezerve neexploatate de pasiune – pasiunea pe care admiratorii lui sînt convinşi că o ascunde în adîncul său – sau îl va lăsa amărît şi izolat. Partidul său are dreptate cînd crede că preşedintele are nevoie să reintre în contact cu „poporul“, dar rămîne de văzut dacă va fi în stare. 

Şi, avîndu-şi propriul „reality“-show şi publicînd best-sellers, Sarah Palin îşi aşteaptă intrarea în scenă. 

George Blecher a fost profesor de literatură la City University of New York. În prezent, este scriitor, jurnalist şi traducător din daneză şi suedeză.  

Publicat pentru prima dată în Eurozine
© George Blecher © Eurozine