Tălmaci la daci

Cunoaștem un singur traducător din limba dacă din antichitate. De-atunci, firește, numărul lor n-a crescut. Două vorbe deci despre descoperirea arheologică care ne-a dat cîteva detalii despre acest îndepărtat patron al celor care fac azi traduceri în și din română.

Cazul lui e cu totul excepțional, pentru că aflăm și numele omului. Sursele scrise antice pomenesc într-adevăr zeci de traducători timp de cel puțin șapte sute de ani; ei sînt însă lingviști aproape întotdeauna anonimi, care traduc din latină/greacă în și din limbile galilor, germanilor, sarmaților, perșilor, hunilor etc. Mă întreb dacă anonimatul lor ține de faptul că activitatea lor nu era instituționalizabilă, și deci părea neimportantă, sau, poate, de un tabu: stai departe de oamenii ăștia, operează cu un explozibil ciudat. Oricum, fără ei, lucrurile nu puteau funcționa: într-o cetate din Georgia de azi, Pliniu cel Bătrîn spunea că tranzacțiile comerciale între tot felul de popoare sînt facilitate de 130 de translatori.

Numai cîțiva translatori ne sînt cunoscuți epigrafic, adică din inscripții în piatră puse de ei sau pentru ei și descoperite arheologic – dar atunci le aflăm de obicei și numele. Inscripțiile folosesc termenul interpres, cu varianta interprex, cu alte cuvinte, translator (interpret), cel care face traduceri oral, între doi vorbitori, iar nu în scris. Tot la translatori se referă de fapt și sursele scrise cînd pomenesc nenumăratele întîlniri diplomatice între lideri romani și alți șefi de state: Sulla și regele Bocchus al Mauretaniei, Nero și Tiridate al Armeniei etc. – și tot pe ei îi omora Caracalla după asemenea întîlniri pentru un plus de confidențialitate. Desigur, la ei se recurge și ca statement de mîndrie națională, ca atunci cînd Hannibal și Scipio Africanus discută prin translatori, deși la o adică amîndoi știau greaca, iar Hannibal știa și latina. E menționată și utilizarea în fel și chip pentru traduceri a unor mici T.E. Lawrence antici sau a unor coloane a cincea ale expansiunii romane în Orient – între altele, cazul lui Josephus în intervenția Flavienilor în Iudea.

Abia în timpul Imperiului Roman asemenea interpreți sînt angajați oficial, și anume în armată. Cele șase cazuri pe care le cunoaștem epigrafic vin toate din arheologia frontierei dunărene, cîte un interpres/interprex pentru germani, pentru sarmați, pentru daci; uneori inscripția nu pomenește limba în care activa omul. Atît cît ne putem da seama, erau specialiști angajați – vai, temporar ! – în subordinea guvernatorului provincial sau a comandantului legiunii.

Translatorul nostru de limbă dacă, Marcus Ulpius Celerinus, e pomenit pe inscripția de pe un sarcofag de calcar găsit în 1943 în castrul legionar de la Brigetio (atunci în Pannonia, azi Szöny în Ungaria), datat probabil în prima jumătate a secolului III d.Hr și aflat azi la Muzeul Național din Budapesta. El este cel care cumpără sarcofagul (frumos decorat cu un fel de volute baroce, caracteristice artei din zonă) pentru fiul lui, mort la 35 de ani. Acest domn Celerinus se descrie pe sine ca interprex Dacorum pe lîngă Legiunea I Adiutrix. În această legiune el fusese mai înainte doar salariarius, cineva cu un contract anume, poate în domeniul aprovizionării (dar se cunoaște un salariarius care era arhitect și un altul care era cîntăreț la orga hidraulică). După nume, pare să fi fost strănepotul unui dac care primise cetățenie romană în vremea lui Traian; ar fi interesant ca limba să se fi vorbit încă în familie un secol mai tîrziu. Dar el poate să fi învățat daca și altfel: prin căsătorie cu o vorbitoare de dacă sau în cine știe ce (alt tip de) prizonierat. Nu avem nici o dovadă că translatorii făceau în antichitate vreun fel de cursuri profesionale.

Nu e foarte clar de ce era nevoie de un traducător de limbă dacă la oarecare distanță de granițele Daciei, adică în Pannonia învecinată. Poate în discuțiile cu Cotinii, trib dacic instalat acolo după războaiele lui Marcus Aurelius –  numai că ei ar cam fi trebuit să înceapă s-o rupă pe latinește între timp. Mai degrabă, după cea mai recentă ipoteză, era nevoie de Celerinus în vremea războaielor lui Maximinus Thrax (235–238) (la care știm că a participat și legiunea în solda căreia era) împotriva dacilor infiltrați în Barbaricum-ul sarmat. Ca speculație, acești interpreți par să fi fost în legătură cu lumea comercială, din care veneau și la care se întorceau. Cazul lui Celerinus, care fusese salariarius, ar putea fi comparat cu cel al unui centurion al Legiunii XV Apollinaris (atestat de o inscripție pusă în vremea Flavienilor în Austria de azi), care era și interprex pentru limba germanică a quazilor și care apoi își pusese abilitățile lingvistice în slujba profesiunii de negustor. Traducerea în antichitate a fost dintotdeauna solidară conceptual cu interpretarea semnelor zeilor și, pe de altă parte, cu intermedierea negustorească – o dublă apartenență, sacră și profană, care pare să fie încă relevantă azi. Ce s-a schimbat sigur e faptul că dintr-o profesiune exclusiv masculină, cea de traducător și translator a ajuns una predominant feminină.

Ar mai fi o referință antică ce i‑ar putea interesa pe traducătorii noștri de azi. Într-una dintre Ponticele sale (IV.14.41), Ovidiu pomenește un malus interpres de la Tomis; am dubii că e vorba realmente de un traducător prost din latină, s-ar putea să fie mai degrabă acolo un cititor care răstălmăcește. Dovadă, oricum, că se citea.

(articol publicat în nr. 826-827, 19 decembrie 2019 – 2 ianuarie 2020)

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons