Tăcerea dinăuntru
La închisoare eşti însingurat, dar niciodată singur. Trăieşti în permanenţă un sentiment de abandon, alături de colegii de detenţie şi de cameră, alături de gardieni, trăieşti într-un vuiet permanent, un fel de zgomot de fond fără sfîrşit pe care îl auzi mereu în urechi, de dimineaţa pînă seara. Tînjeşti după singurătate, dar în acelaşi timp singurătatea îţi distruge sufletul. N-ai încredere în nimeni şi, învăţînd să fii singur, înveţi de fapt să supravieţuieşti singurătăţii. N-ai timp, n-ai spaţiu pentru tine, dar eşti însetat de puţină companie. Eşti însingurat într-o mare de oameni. Judecătorul te condamnă. După verdict te simţi dintr-odată abandonat, doar tu cu tine, lumea din afară îţi rămîne doar o amintire incapabilă să te mai ajute şi eşti obligat să găseşti putere înlăuntrul tău ca să treci peste şocul pentru care niciodată nu eşti pregătit. Cînd auzi condamnarea, deşi o aştepţi, ţi se pare că se petrece totuşi într-un univers paralel. Din arest eşti trecut în "carantină", o încăpere în penitenciar, unde stai trei săptămîni înainte să treci spre viaţa de puşcăriaş. Ţi se spune: trebuie să te obişnuieşti. În primul rînd cu regulamentul intern, dar de fapt este vorba de o pregătire "neoficială", psihică, un ultim respiro înainte de a fi trimis în sistemul de detenţie propriu-zis. Apoi treci printr-o comisie. Gardieni, psihologi, sociologi, doctori, o sumedenie de oameni, o sumedenie de feţe, o sumedenie de întrebări. În faţa lor, pe un scaun, tu singur cu răspunsurile tale cu care trebuie să conspiri cît mai bine, pentru că în funcţie de ele vei fi repartizat într-o cameră. La repartiţie contează mult religia sau chiar meseria, statutul pe care l-ai avut înainte de a intra aici, chiar şi felul tău de a fi. Pe cît se poate, eşti trimis să împarţi camera cu cei care să-ţi semene, cît de cît. Să fii, la o adică, printre "ai tăi". Să nu fii izolat. Dar aici nu eşti niciodată printre ai tăi. Singurătatea te loveşte în fiecare zi a detenţiei, între 7 şi 22. Între deşteptare şi stingere. Atunci trebuie să renunţi la libertatea pe care ţi-o fabrici în vis şi să te alături duzinii de deţinuţi care cască, se întind, oftează, se freacă la ochi, toţi respirînd din greu acelaşi aer de solitudine. Singurul lucru pe care îl ai în comun cu ei. Toţi la unison cu tine. Aştepţi să se facă apelul. Apoi să vină masa. Între două "activităţi", mai schimbi o vorbă cu cel de lîngă tine. Apropiaţi ai unul, maximum doi colegi de detenţie, în special dintre cei cu care împarţi camera. Cu restul păstrezi doar relaţii strict de politeţe. Te salută, răspunzi politicos, dar doar atît. Lucruri care ţin de "respect", cum se spune la închisoare. Dar nici pe aceştia nu-i poţi numi "apropiaţi" pentru că închisoarea nu e loc de socializare. Aici se supravieţuieşte, iar relaţiile sînt pasagere şi de conjunctură. La închisoare, te gîndeşti. Ai mult timp să stai cu tine. Te gîndeşti la tot felul de lucruri, şi uneori propria singurătate ajunge să te revolte. Îţi spui: "În definitiv n-am nevoie de nimeni, dar ar fi frumos să am acum un umăr pe care să pot plînge". Dar după gratii, unde toţi se gîndesc doar la propria supravieţuire, nu te ajută de fapt nimeni. La închisoare, dacă ai inima deschisă, "ţi-o iei". Te gîndeşti la cum abia reuşeşti să comunici într-o mare de oameni, doar cu unul sau cu doi dintre ei. Şi-ţi spui "orice relaţie e bazată întotdeauna pe un interes (afectiv sau material)" şi uite aşa ajungi să analizezi nişte relaţii din lumea dinafară şi ajungi să-ţi faci singur rău şi să te întristezi de unul singur şi să ţi se pară că de fapt n-ai avut pe nimeni niciodată, n-ai avut nici un ajutor din nici o parte. Şi poate taman de-aia eşti tu aici. Pentru că - îţi spui - pînă la urmă toţi trebuie să ne descurcăm cu propria noastră singurătate. Dar la închisoare, singurătatea autentică este totuşi, un "produs" de lux. Deşi te simţi însingurat, nu eşti singur. N-ai cum să fii. Mereu cu ochii în patru, mereu cu garda sus. Sistemul semideschis, cînd uşile camerelor dintr-o secţie sînt lăsate deschise, ca deţinuţii să poată circula în voie pe coridoare, să intre în camere etc., este pentru unii o teroare psihică constantă. Un vuiet, un du-te-vino continuu, mereu feţe noi, mereu oameni cu care trebuie să mimezi că te simţi în largul tău, cînd de fapt zîmbetul devine un rictus social, pictezi masca aparenţelor ca să nu se işte vreun scandal. Vine unul, vine altul, n-ai timp să-ţi pui gîndurile în ordine, deşi se spune că la închisoare n-ai nimic altceva decît timp. De fapt, nici măcar pe ăsta nu-l ai. Cînd stai în spatele gratiilor, înveţi acel egoism al supravieţuitorului care te plonjează într-o solitudine psihică şi o independenţă aparentă faţă de ceilalţi. Printre colegii de detenţie vei învăţa să nu ceri niciodată ajutor, nici măcar un sfat, pentru că ar însemna că te îndatorezi. Or, aici e ultimul loc din lume unde ar trebui să-ţi faci datorii, ultimul loc unde poţi să legi prietenii. Fiecare cu el şi pentru el, mi-a povestit mai demult un deţinut de la Rahova, chiar dacă nu intri la zbîrnă cu mentalitatea asta, garantat aşa vei ieşi. Şi nimeni, niciodată, nu te va mai putea schimba. Pentru că-ţi vei fi însuşit, de fapt, singura lege a supravieţuirii: aceea de a nu depinde de nimeni. Vei fi învăţat, adică, siguranţa pe care ţi-o oferă singurătatea.
