Surse de agresivitate
Miturile "capitalismului putred" au eşuat în România. Viaţa a demonstrat că nici capitalismul nu era putred, ba chiar a supravieţuit mult şi bine utopiilor comuniste ce îmbrăcau sistemele dictatoriale şi autoritare ale proletariatului; nici efectele secundare şi mecanismele competiţiei ce ar fi dus la prăbuşirea capitalismului nu au acţionat ca atare decît limitat în România tranziţiei. Astfel că nici individualismul, nici atomizarea societăţii şi dizolvarea coeziunii societale, nici înstrăinarea, nici stresul competiţiei acerbe, nici agresivitatea rivalităţilor şi a goanei după bani sau frustrarea perdanţilor în mecanismul concentrării capitalului, nici unul din aşteptatele motive nu a dus la o explozie de violenţă la finalul tranziţiei şi în primii ani de Românie europeană. Evident că nu vorbim despre elemente colaterale sau minoritare, care apar în fiecare stat în parte, ci despre rezultatul mediu al comportamentelor. Am folosit în evaluarea noastră atît statisticile infracţiunilor cu violenţă din arhivele Ministerului de Interne, cît şi cazuistica psihiatrilor şi psihologilor români, dar şi evaluările privind harta violenţei în ţara noastră, realizată pe medii sociale şi geografice. Evaluările calitative însă ne aparţin. Ce am respins ca metodologie de studiu - deşi nu negăm relevanţa acesteia - este studiul statistic în funcţie de apartenenţa etnică, tocmai pentru că nu credem că sînt naţii violente prin genă, comportament moştenit sau educaţie dobîndită, ci violenţa este proporţional răspîndită, fireşte amplificată de mediul şi condiţiile de viaţă. Statisticile arată că nici sărăcia nu este un motor ce ar putea explica violenţa, din contră, mediul în care se manifestă cu precădere violenţa în ţara noastră, spre deosebire de Bulgaria, Rusia sau Somalia, exclude o asemenea regulă. Un alt motiv decît cel conceptual şi cel moral în refuzul abordării violenţei pe dimensiune etnică - respectiv, accentuarea unor preconcepţii şi confuzii potenţate de bîrfă, media şi excesul de vizibilitate al unor tipuri de comportamente şi de infracţiuni - este şi absenţa unor asemenea statistici oficiale în datele poliţiei de după anii â90, dar şi în documentele oficiale ale Ministerului Justiţiei şi ale Direcţiei Penitenciarelor. Violenţa exportată sau "mămăliga nu explodează"? Cu suişuri şi coborîşuri, unele relevante precum cazurile de tîlhărie în anii 2003-2006, infracţiunile cu violenţă din România se situează într-o limită modestă spre normală relativ la media europeană, în contextul specific al unei imigraţii restrînse şi al unei prezenţe a cetăţenilor străini în ţara noastră ce nu ar putea fi niciodată presupusă drept cauză a creşterii violenţei. Dar nici în alte state statisticile nu au arătat o creştere a numărului de infracţiuni cu violenţă după sosirea imigranţilor din Europa de Est. Cea mai recentă statistică publicată în Marea Britanie arată că nu a existat o creştere pe seama acestui tip de imigranţi şi a aruncat în aer aşteptările şi argumentele de excludere sau blocare a imigrării peste Canalul Mînecii. Deci nici nu au fost exportaţi infractori într-un număr excesiv, nici reacţia localnicilor la interacţiunea cu cei veniţi din Europa de Est nu a fost una explozivă sau excesiv de îngrijorătoare. Alta este situaţia în Italia, unde numărul de români este semnificativ mai mare. Am văzut efectele cazului Mailat şi rezultatele mediatizării din presa italiană asupra campaniei electorale recent încheiate, cînd ambele forţe, atît dreapta lui Berlusconi, cît şi stînga democrată a lui Veltroni, primarul Romei, au dezbătut expulzarea străinilor ce stau ilegal în peninsulă. Aici contraexemplul vine de la situaţia din Spania, acolo unde au emigrat tot un număr important de români, gazdă este tot un popor latin - presupus mai inflamabil, numărul real de infractori şi infracţiuni ale românilor este proporţional cu numărul de emigranţi români, în marje comparabile, dar unde campania electorală nu a vizat lupta contra românilor şi est-europenilor şi nici presa nu a pus o lentilă strîmbă pe aceste subiecte. Asta nu înseamnă că nu am exportat infracţionalitate şi violenţă. Mărturiile cele mai bune le pot oferi ataşaţii de interne din ţările europene. Înseamnă doar că, în ciuda numărului mare de români plecaţi în aceste ţări, fenomenul este mai degrabă excesiv perceput. Avem şi anumite statistici în Italia care ne sînt defavorabile, dar şi aici putem să mai ajustăm exagerările şi impresiile, cu corecţia necesară perioadei electorale. Atunci ce am făcut cu violenţa? Există explicaţia că, odată ce activităţile infracţionale majore cu violenţă s-au mutat în restul Europei, acasă, în România, e mai degrabă un safety heaven. Dacă ai ceva de împărţit, împarţi peste hotare, nu acasă unde ţii familia sau investeşti într-o casă sau într-o afacere, unde petreci vacanţe şi vrei să fii liniştit. Nu am ascuns violenţa. Pur şi simplu, ea a rămas în limite normale, sub media europeană. Dacă este să comparăm cu Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina, Rusia, SUA, unele zone din Franţa, Italia, Germania etc., e clar că România este de la distanţă mult mai liniştită, mai puţin violentă. Moda, snobismul, vedetismul Dacă este să trecem la cea de-a doua parte a studiului, vom vedea că violenţa în România este de obicei consumată în familie, eventual între cunoscuţi şi prieteni, în marea majoritate a cazurilor. Ca de obicei, la bază sînt sentimentele cele mai obişnuite legate de fiinţa umană: gelozii, pizmă, rivalităţi etc. Cele mai multe infracţiuni cu violenţă - excludem aici tîlhăria unde am avut o creştere constantă între 2001-2006 şi practic o înjumătăţire în 2007 - se consumă asupra cercului de cunoscuţi şi apropiaţi. În zona rurală, alcoolul este baza de potenţare a infracţiunilor cu violenţă, care oricum sînt reduse numeric. Mediul urban supraaglomerat este cel ce generează potenţialul de violenţă cel mai crescut, de la comportamentul de acasă la cel public, pînă la infracţiunile cu violenţă. Aglomeraţia, stresul, competiţia pot fi mai acerbe în aceste locuri, dar cercetările în datele psihologilor, psihiatrilor şi ale sociologilor specializaţi în evoluţii comportamentale au relevat altă realitate. Fuga după acumulări de bunuri, moda, snobismul, vedetismul, nevoia de a fi în prim-plan, în special în raport cu media care "te face să exişti", acestea sînt mecanismele ce duc la creşterea violenţei - mai degrabă decît abundenţa de filme cu bătăi sau crime la jurnalele TV şi în media în general, elemente care potenţează, dar nu explică nivelul violenţei în aglomerările urbane. Iar drumul trece prin şmecherie şi aprecierea ariviştilor, a oamenilor îmbogăţiţi peste noapte, a celor care "se descurcă", mişto-ul şi aruncatul cu vorbe de batjocură, care subliniază o falsă superioritate faţă de cei din jur, cu modele cu preponderenţă în zona politică, tupeul şi tentaţia de a arăta că poţi face orice, că eşti peste ceilalţi, că ai un grad de impunitate, în fine, lipsa valorilor reale de raportare care împing spre exces de agresivitate şi, fireşte, spre violenţă.