Superbia în ruină

Însăşi ideea după care există ceva de afurisit sub titulatura "păcate capitale ale lumii moderne" spune mult. Modernitatea crede că păcătuieşte separat, că e altfel pînă şi în cădere. De aici, primul indiciu. Păcatul favorit al lumii moderne nu e o noutate, nu iese din scara viciilor fundamentale, ci amplifică, într-adevăr colosal, Mîndria ("Superbia"), prima între vechile capitale ale păcatului. Omul modern a învăţat că e altcineva şi altceva, că e radical diferit şi net superior propriei sale istorii. El nu recunoaşte limitele condiţiei umane şi a stabilit, folosindu-se de alibiul ştiinţei, că încununează progresia timpului şi poate infirma ordinea "programată" a lumii. Pretenţia de unicitate a modernităţii e vastă şi a schimbat, într-adevăr, faţa lumii. Mai întîi, scriindu-şi propria istorie, printr-o mişcare rebelă care a pus capăt lumii vechi, acelei ordini universale pe care o înţelegem astăzi atît de puţin şi o defăimăm atît de harnic. Europa Creştină, lumea pe care modernitatea a dizlocuit-o, nu e caricatura desenată de criticii militanţi ai obscurantismului şi de iluminismul care a brevetat Evul Întunecat, una dintre cele mai inexacte atribuiri istorice. Drama istorico-religioasă a Europei e o temă puţin înţeleasă astăzi, cînd orice referire la universalismul creştin e aşezată imediat între vestigiile nostalgiei reacţionare. Dar nu sîntem moderni pentru că Biserica aflată la putere a fost învinsă, în urma unei olimpiade politice, de ateismul aflat în opoziţie. Procesul care a confirmat şi impus modernitatea a fost iniţiat de apariţia tribalismului naţional, adică de retragerea omului din "contractul religios" şi apariţia lui în calitate de subiect politic al "contractului social". Ecclesia a fost dizlocuită, treptat, de ipoteza emancipării, în afara sistemului de referinţă dat, a comuniunii şi a comunităţilor spirituale. Povestea acestei fisuri nu poate fi înţeleasă fără restabilirea realităţii istorice plenare a Europei Creştine. Istoricii culturii o plasează îndată după ce Biserica preia structura universală a Romei Imperiale (secolele IV-V). H. Pirenne o aşază, folosind o logică istorică strictă, abia în secolele VIII-IX, odată ce presiunea expansionismului islamic obligă conglomeratul creştin la stabilitate politică şi articulare militară. Important e că Europa Creştină e o realitate comunitară şi spirituală mult mai amplă şi mai complexă decît Europa prin care desenăm astăzi o adresă geografică, un proiect administrativ cu centrul la Bruxelles sau o suită de ticuri culturale burgheze de tip Mitteleuropa şi Europa cafenelelor. Europa astfel constituită e realitatea faţă de care modernitatea se defineşte ca act demiurgic şi, în acelaşi timp, antidemiurgic. Pe de o parte, modernitatea contestă filiaţia divină a ordinii istorice. Pe de altă parte, modernitatea devine demiurg, proclamînd starea de urgenţă creatoare şi stabilind că lumea trebuie re-creată. Consecinţele acestei sfidări de maximă "superbie" sînt vizibile în două dintre capodoperele tragice ale modernităţii: arta şi istoria. Amîndouă sfîrşesc sau se zbat în crize terminale. Arta, despre a cărei criză se vorbeşte neîntrerupt şi fără efect, e, probabil, cel mai clar şi mai imediat indicator al stării de modernitate. Nu recunoaştem mai bine şi mai rapid starea de modernitate decît în faţa artei. Spunem artă modernă cu o siguranţă care nu însoţeşte nici măcar tehnologia. O "instalaţie" sau un "artefact" contemporan e infinit mai departe de arta deja radicală a anului 1900, decît e tehnologia fibrei optice de invenţiile lui Marconi. Arta modernă şi eşecul ei formal complet sînt emblema asumată a modernităţii, într-un fel care descrie pînă la capăt supremaţia şi decesul artistului transformat în demiurg. Odată cu emanciparea anticanonică a artistului, arta însăşi devine un ego-repertoriu nevrotic de rebeliuni şi cult personal. În faza finală a discursului deschis de moderni, artistul dispare şi lasă în urmă doar vînătoarea de notorietate pe care o joacă, ironizează şi sacralizează în cele 15 minute de celebritate ale lui Warhol. Arta e prima dintre victimele superbiei moderne. Suita de derute combinate în numele experimentului e un spectacol de mecanică postumă. Nu mai e nimic de spus şi nimeni nu mai ştie să spună ceva, după dispariţia ordinii mai largi care încorpora arta în lumea veche şi după victoria insurecţiei care cere artistului să liciteze, să şocheze şi să fie mai abrupt, mai insuportabil şi mai urît decît vecinul de galerie. Arta modernă, arta plastică în primul rînd, e ilustraţia finală şi fidelă a fundamentalismului modernist, exces şi păcat suprem al zilelor noastre. Istoria, celălalt discurs tragic al modernităţii, e, înainte de orice, un eşec european. Din motive care stau mereu în preajma unui clişeu automat, percepţia generală spune că America, şi nu Europa, ilustrează live ravagiile modernităţii. Dar asta numai pentru că foarte multă lume continuă să confunde tehnologia cu civilizaţia americană. De altfel, ştiinţa e ea însăşi victima unei false percepţii care vede în experiment şi cercetare o chestiune de progres fără tradiţie. Schema progresului ştiinţific a fost aplicată radial asupra artei, istoriei şi filozofiei, împiedicînd, în acest fel, înţelegerea dinamicii care leagă mersul prezent de tradiţia oricărui act cognitiv. E însă greu de închipuit că ştiinţa ar avea vreun temei de dezvoltare dacă Bohr nu l-ar fi cunoscut cum se cuvine pe Newton. În orice caz, naivitatea militantă generată de cultul progresului "ştiinţific" şi-a făcut treaba din plin în Europa. Ideea după care lumea trebuie reformulată, pentru că trecutul e inutilizabil, iar noul e într-adevăr nou, a dat mania revoluţionară a modernităţii. Secolul al XIX-lea a pregătit terenul, iar mesianismul scientist violent şi darwinismul social ne-au dat sinistrul secol al XX-lea, secolul nazismului şi al bolşevismului. La capătul acestei experienţe, Europa a pus capăt Ecclesiei, golind bisericile şi umplînd mall-urile, şi, mai mult, a anihilat orice urmă de vocaţie spirituală europeană. În locul lumii vechi, Europa a aşezat un proiect de coordonare birocratică a pasivităţii. Uniunea Europeană nu reuşeşte să inspire şi să preia suflul popular. Oboseala naţiunilor europene livrează doar declin demografic şi dezangajare politică. La capătul a două secole de Superbia, modernitatea plăteşte, paradoxal, preţul ignoranţei luciferice a modernităţii. Cunoaşterea şi-a învins premisele. Însă veştile nu sînt în totalitate rele. Secolul XXI a început cu o suită record de corecţii. Revenirea la tribalismul originar-religios şi la naţionalismele organice de mult uitate indică, de fapt, reapariţia realităţilor fundamentale pe care modernitatea le-a exilat sau uitat. Samuel Huntington şi teoria sa asupra persistenţei reprimate a identităţii culturale au cîştigat partida, iar visul eternităţii liberale imaginat de Fukuyama a pierdut-o. Asta nu înseamnă reîntoarcerea la sclavia determinismelor. Istoria seamănă, din nou, cu ea însăşi, cu suma limitărilor tragice ale omului. Asta e tot. Criza economică dezlănţuită în ultimele luni ale lui 2008 nu spune altceva decît că ciclurile istorice ale societăţilor şi alcătuirii omeneşti sînt în vigoare. În fond, criza din 2008 repetă structura istorică a aşa-numitei "bubble" (paranoia investiţională avansează, hrănită de iluzia necugetată a profitului permanent şi deraiază într-o criză care reafirmă limitele lumii reale). Bernard Madoff, cu tot cu escrocheria lui de 50 de miliarde, nu e nimic mai mult sau mai puţin decît repetarea unei "figuri de caracter" clasice: purtătorul de noroc, faţă în faţă cu naivitatea structurală. Ne întoarcem la datele fundamentale? Poate. Reconsiderăm? Posibil. În orice caz, Superbia e în impas şi seamănă cu păcatul capital preferat al lumii moderne. Asta e mult mai sigur.