Sudul local și Sudul global

„Mărturisesc că revenirile mele pe aceste locuri nu mi-au domolit nostalgia și că întîlnirea mea cu lumea copilăriei n-a mai fost cu putință. Lumea aceea, cerul acela pe care un atlas lăuntric continua să-l țină pe umeri nu mai avea corespondență reală. Se mutase în mine, desfăcut de dimensiunile lui concrete. Știam că Teleormanul încetase să mai fie bîntuit de exclusiva legendă a nebunelor sale păduri și a holdelor prin care cal și călăreț nu puteau înainta decît culcîndu-se cu lancea” – Marin Preda, „Am fost iar acasă, pe meleagurile Teleormanului”, Luceafărul, nr. 28, 12 iulie 1980 (publicat postum).

Încep cu un pasaj peste care am dat în momentul în care culegeam fragmente din presa literară pentru Cronologia vieții literare românești – unde mi-a revenit anul 1980 – tocmai pentru că acest pasaj mi-a reamintit acum cît de legat este literar și biografic autorul Moromeților de o geografie a Sudului. Cum 1980 era anul morții lui Marin Preda am urmărit, desigur, mai ales discuțiile despre ultimul superstar al prozei românești din comunism. L-am numit astfel, ultimul superstar, într-un capitol recent semnat alături de Costi Rogozanu în volumul Beyond the Iron Curtain (Peter Lang, 2021), unde discutăm felul în care arată popularitatea literară și ce înseamnă boemă și capital simbolic într-un sistem literar complet etatizat. Căci, dacă ne gîndim puțin la statutul unor autori ca Preda sau Nichita Stănescu în perioada comunistă, popularitatea și prestigiul lor merită o discuție specială despre ce înseamnă statutul de superstar în statele comuniste.

Ca să notez pe scurt cîteva lucruri – știute, de altfel, în mare –, statutul presupunea o putere extrem de mare la nivelul deciziei culturale și o rezervație de privilegii inaccesibile altfel populației. Și, de asemenea, însemna o formă de tezaurizare culturală inimaginabilă pentru democrațiile capitaliste: prin faptul că sistemul comunist s-a menținut ca sistem literaturocentric pînă în 1989, autorilor oficiali le-a fost înscenată posteritatea încă din timpul vieții direct la nivelul cel mai înalt al politicii oficiale.

Cînd spun autori oficiali nu mă refer doar la autori care au făcut „pactul” cu regimul, ci mai ales la autori impuși la vîrf deși compromisul lor literar a fost redus. Marin Preda este un autor oficial mai ales pentru că a decis asupra versiunii oficiale a culturii, nu invers. Sigur, implicările sale din vremea realismului socialist (Ana Roșculeț sau Desfășurarea – cu rezerve față de ideea de „compromis” la ambele, căci nu au fost niciodată operate de realismul socialist, ci mai ales criticate) sau reabilitarea unor figuri istorice problematice în Delirul pentru congruența cu noile perspective ceaușiste pot fi văzute ca cereri de oficializare în raport cu tendințele culturale ale regimului, dar atît ambele volume din Moromeții, cît și cele trei volume din Cel mai iubit dintre pămînteni sînt, în raport cu epoca lor, opere neconforme.

Primul volum din Moromeții este un roman publicat în mijlocul realismului socialist, în 1955, însă nu seamănă deloc cu standardul perioadei – cum a arătat extrem de clar Alex Goldiș. Al doilea volum din Moromeții, publicat în 1967, inaugurează ceva ce poartă numele de romanul obsedantului deceniu în literatura noastră și reprezintă o revizuire a perioadei staliniste și chiar a politicilor colectivizării prin nuanțarea romantismului realist-socialist și prin atomizarea narativă a personajelor care au făcut istoria. În Cel mai iubit dintre pămînteni, publicat în 1980, Preda setează, la noi, coordonatele anticomunismului postdecembrist și proiectează critica obsedantului deceniu la dimensiunile întregii perioade comuniste. E ușor de spus, astfel, că anticomunismul românesc s-a născut cu un deceniu înainte de căderea comunismului.

Moromeții este unul dintre puținele romane predate astăzi în școală din întreaga epocă postbelică. Ironic, dar singurul roman postbelic pe care l-au cunoscut pe bune elevii din ultimii 30 de ani este publicat în mijlocul realismului socialist, în cea mai dură perioadă a cenzurii comuniste. Preda opera acolo un regim literar inedit, criticat de fapt încă din timpul publicării unor fragmente în reviste (deseori capitole întregi din roman) mai ales pentru limbajul vulgar. Marin Preda este, de altfel, responsabil la noi pentru cele mai aprinse discuții cu privire la influența „nefastă” a lui William Faulkner pentru autorii români din perioada realist socialistă.

Încă din 1948, Ovid S. Crohmălniceanu îi reproșa lui Preda din Întîlnirea din pămînturi „oarecari crudități stilistice” și „o viziune de descompunere a ființei umane” care „a condus [...] într-un biologism obtuz și pe alți scriitori”, numind explicit În timp ce mă sting [As I Lay Dying] al lui Faulkner (Contemporanul, 23 aprilie 1948). Pe parcursul anilor ’50, Faulkner va trece în textele din presa culturală printr-un proces amplu de revizuire, mai ales prin vocea unor autori ca Petru Dumitriu care afirma: „Cunoaștem metodele lui Joyce și ale lui Faulkner, îl admirăm pe Proust și folosim și vom folosi toate mijloacele artistice folosite sau inventate de ei, în măsura în care ele servesc exprimarea mesajului nostru socialist” (Gazeta literară, 7 martie 1957). În 1961, însă, Preda îl inserează pe Faulkner deja între autorii canonici ai realismului modern, afirmînd că „Dos Passos și Faulkner s-ar fi diferențiat voluntar de Tolstoi și Dostoievski, care și aceștia s-ar fi diferențiat, la rîndul lor, de Balzac” (Gazeta literară, 26 ianuarie 1961). Faptul nu a fost foarte des discutat, dar conexiunea lui Marin Preda cu William Faulkner e mai profundă decît am crede după toate aparențele formale.

Geografii ale ruralității

În 2012, cînd Ramón Saldívar publică „Faulkner and the World Culture of the Global South”, studiile literare începeau să fie familiarizate cu conceptul de Sud global, delimitînd ceea ce în logica postbelică s-a numit „lumea a treia”, dar punînd accentul pe împărțirea geografică a economiei globale între Nordul bogat și dezvoltat și Sudul „deficitar în modernitate”. Nu voi insista mult asupra perspectivei world literature asupra Sudului global, dar voi încerca să punctez cîteva aspecte: majoritatea studiilor contemporane (vezi The Global South and Literature, editată de Russell West-Pavlov la Cambridge University Press în 2018) discută necesitatea unei reevaluări a literaturii și producției de critică și teorie literară „sudice” din America Latină, Africa sau Asia, uitate sau ignorate în studiile europene și nord-americane. La fel cum discută necesitatea rediscutării unor fenomene literare ca „aparținînd” unei lumi a Sudului, unde ar intra și proza lui Faulkner – reprezentativă mai ales pentru Sudul Statelor Unite ca replică a Sudului global.

Ceea ce am încercat să analizez în ultimii ani în articolele mele (ultimul, „Geocritique: Siting, Poverty, and the Global Southeast” în volumul apărut anul trecut la Bloomsbury, Theory in the Post Era) e felul în care aceste „suduri” comunică între ele și felul în care, de fapt, avem de a face cu reprezentări ale Sudului ca locuri ale sărăciei și dependenței economice în multe culturi literare. Și acestea, cred eu, pot fi văzute ca replici mai mult sau mai puțin fidele ale Sudului global.

Există un Sud al SUA, rural și „înapoiat” față de metropolele americane, există un Sud italian, care a dat neorealismul cinematografic și literar, și există, cred, un Sud românesc, pentru care Marin Preda este un autor fundamental. Căci, deși Marin Preda nu este explicit un autor progresist, în jocul realismului socialist el a mizat pe cartea cîștigătoare: ipostazierea acestei geografii economice a Sudului. Spațiul lui Preda nu este indiferent economic, cu toate că Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, a încercat să demonstreze că situația familiei Moromete „are o foarte mică legătură nu numai cu prejudecata marxistă a sărăcirii maselor țărănești exploatate de capitaliști, după ce fuseseră exploatate de boieri, dar și cu istoria satului interbelic în general”. Căci în afara tezei economice nu putem înțelege acceptarea și chiar canonizarea imediată a Moromeților în realismul socialist.

Este vorba de o geografie a exploatării rurale a Sudului pe care au descris-o în forme narative mai mult sau mai puțin radicale ideologic Marin Preda, Petru Dumitriu, V. Em. Galan sau Zaharia Stancu și care comunica, prin folosirea realismului brutal deseori, cu noile traduceri din autorii Sudului global. Realismul critic a însemnat în perioada comunistă devoalarea subdezvoltării Sudului local. Iar temele intrate în literatura română prin traduceri după 1948, de la exploatarea culegătorilor de cacao din Brazilia, descrisă de Jorge Amado, la foametea din Bengal, expusă de Bhabhani Bhattacharya, aveau în Sudul României corespondențe fructificabile de către narațiunea dominantă a realismului socialist.

Nu vreau să conturez aici o interpretare patafizică a Sudului și sînt conștient că seria de determinisme geografice trasată între Faulkner, Amado și Preda poate părea o astfel de teorie. Dar, de dragul caracterului speculativ al teoriei literare, aș miza pe căile noi pe care le deschide această metafizică a Sudului. Cred că ceea ce ar trebui să ne intereseze tot mai mult este felul în care pot fi conectate opere literare care prin poziția lor față de geografii ale ruralității sau „deficiențe de modernitate” au construit, în spații geografice îndepărtate unele de celelalte, narațiuni similare. Sigur, aici unificatorul a fost realismul socialist, dar dacă prelungim conexiunile acestor Suduri, locale sau globale, putem înțelege mai bine apariția în periferiile continentale sau globale a unor curente ca realismul magic (pe rînd, în America Latină, Asia, Africa și Europa de Est).

Marin Preda devine, astfel, un element într-un cadru mult mai generos teoretic decît simpla genealogie locală a formelor de proză cu temă rurală. Un cadru care presupune atît cooptare în rețeaua realismului socialist global, cît și demontarea ei din interior, prin evitarea dogmelor narative ale literaturii realist socialiste.

Ștefan Baghiu este scriitor și asistent universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

Foto: © Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române