Suburbie sau oraş?
Montréal-ul are multe din caracteristicile unui oraş european. Oraş compact, din centru pînă la margini, străzi cu trotuare, metrou, autobuze... Dar e amplasat pe continentul american, iar fenomenul suburbiilor nu l-a ocolit. Dacă vrei mai mult spaţiu de locuit la aceiaşi bani, cumperi o casă dincolo de limita oraşului. Cu cît mai departe de centru, cu atît mai avantajos, financiar. Dacă locuieşti în oraş nu-nseamnă că vezi zilnic oraşul. Dar îl simţi mereu aproape. Dacă vrei să-l vezi, poţi! Aşa îşi spun şi locuitorii suburbiilor. Dacă vrei să-l vezi, poţi, dar dacă nu, ai spaţiul, ai liniştea, ai aerul curat! Însă nu toate familiile ajung la un consens. Într-un cuplu de români cu locuinţă în nordul insulei (Montréal-ul e amplasat pe o insulă, între două braţe - inegale - ale fluviului St. Laurent), partea feminină militează de ani buni pentru întorsul la viaţa citadină. "El: Cînd ne lipseşte oraşul, ne urcăm în maşină şi îl vedem. Eu: Cît faceţi pînă în downtown? El: Puţin. Cel mult douăzeci de minute. Soţia lui: Glumeşti? Cît am făcut acum? O oră şi jumătate! El: Bine, a fost o situaţie specială. Dar dacă-i liberă autoruta, atîta facem. Douăzeci de minute. Ea: Păi, asta-i problema. Autoruta e liberă numai la trei noaptea, bănuiesc." Côte-des-Neiges. Din 1995, am schimbat patru adrese în acelaşi cartier din Montréal, Côte-des-Neiges. Patru apartamente, toate de aceeaşi mărime, salon şi două dormitoare, oferind cam acelaşi grad de confort. Mai întîi, apartamentul de pe strada St-Kevin, într-un bloc de patru niveluri, aparţinînd unei vietnameze, madam Tina. Apoi apartamentul de pe strada Edouard Montpetit, într-un bloc de trei niveluri, aparţinînd unei românce, madam Angela. Apoi, după întoarcerea de la Seattle, apartamentul din blocul turn de peste drum de intrarea principală a cimitirului Mont Royal, aparţinînd unei evreice unguroaice, o văduvă bătrînă, care conducea un Jaguar. În sfîrşit, de doi ani, prezentul apartament, dintr-un bloc din nou de patru niveluri, de pe-o mică stradă circulară numită Place Decelles. Proprietate personală, de data asta. Statuia lui Eminescu. În urmă cu cîţiva ani, a existat o dispută în sînul comunităţii românilor din Montréal, pe tema amplasării unei statui a lui Eminescu. Primăria fusese, în principiu, de acord cu trei propuneri venind dinspre români. O piaţetă din centru, un teren acoperit cu iarbă de lîngă biserica Bunavestire - cea mai veche dintre cele şapte biserici ortodoxe româneşti din aglomerarea ubană - şi un mic parc din Côte-des-Neiges. Un român cu domiciliul în suburbii şi-a exprimat pe un forum de pe Internet, cu vehemenţă, preferinţa pentru spaţiul verde de lîngă biserică. Era vorba de un loc în care românii se întîlneau cu regularitate, unul situat la mică distanţă de o autostradă, deci cu acces facil pentru cineva venind din afara oraşului, şi - fapt esenţial - cu bune posibilităţi de parcare. Piaţeta din centru i s-a părut opţiunea cea mai proastă. N-avea nici una din calităţile menţionate. Am tresărit luînd cunoştinţă de felul în care respectivul a respins ideea micului parc din Côte-des-Neiges. Omul spunea cam aşa: "E drept că în Côte-des-Neiges locuiesc mulţi români, dar e vorba de un loc de tranzit, în care oamenii stau un an ori doi după sosirea la Montréal şi din care pleacă imediat ce fac rost de o slujbă mai acătării şi se încumetă să-şi cumpere, pe credit, o casă. După această perioadă neagră a existenţei lor, şi ei îşi vor dori ca statuia lui Eminescu să se găsească în locul de lîngă biserică!". Statuia stă azi în piaţeta din centru, spre marea dezamăgire a omului nostru, se poate bănui. Viaţă de cartier. Dacă trăieşti timp îndelungat într-un cartier, viaţa ta devine, vrînd-nevrînd, viaţă de cartier. "Da, m-am tuns. Nu se vede? Păi, tot pe Gatineau, de ce m-aş duce în altă parte? M-a tuns vietnameza aia minusculă. Albaneza era ocupată, cînd am ajuns acolo." "Bine, mîine îmi duc pantalonii la curăţat. Unde? Pe Queen-Mary, lîngă Starbucks, că alt loc nu ştiu. Deşi... n-am mai trecut pe-acolo de cînd m-a enervat rusoaica." "Bine, trec şi pe la farmacie. La care? O fi Jean Coutu de pe Van Horne mai aproape, dar mie tot Pharmaprix-ul de la colţ cu Queen Mary îmi place!" "Bine, iau eu filme. Nu, nu de la Blockbuster. N-au mare lucru, aici. Mai bine din centru, de la Boîte Noire." "M-ai programat la dentistă, pentru cleaning? Cînd? OK. Da, şi eu am observat că noua secretară e bizară. De ce naibii a schimbat-o madam Munteanu pe cea dinainte? Ai întrebat-o?" Chiar şi întîlnirile cu amicii români din suburbii, tot parte din viaţa de cartier devin. "Bună! Cum rămîne, mergem la un restaurant? Unde să fie? În downtown? Sau, poate, în Côte-des-Neiges? Găsim mai uşor loc de parcare. Noi nici n-am mai lua maşina. OK, de acord. Unde? La Fiesta, la mexicani? Sau la vietnamezi? Ar fi cei de pe Victoria, cu crisp noodles. Sau cei de pe Côte-des-Neiges, colţ cu Côte-Ste Catherine, cu supele alea uriaşe. Mi-a plăcut şi unde am fost ultima oară, la barul irlandez. Aveau mîncare rezonabilă. Deci? OK. Ne vedem acolo, la şapte?" O suburbie liniştită. La Seattle, am lucrat cu un spaniol tînăr. Jorge era venit din Spania cu prietena lui, care lucra pentru aceeaşi companie, dar într-o altă clădire de birouri. După aproape doi ani, omul a anunţat că ei doi se întorc în Spania şi se căsătoresc. Cu banii strînşi în America, îşi plătiseră un avans substanţial la un apartament în Madrid. "-În centru? - am întrebat eu. - Nu chiar în centru, că ar fi fost prea scump, dar într-un cartier relativ central, a spus Jorge. - De ce nu într-o suburbie liniştită?, s-a mirat Scott, un coleg american." Mai departe, Jorge i-a explicat lui Scott cum se face că suburbia liniştită nu-i visul standard al clasei de mijloc din Spania şi, în general, din Europa. Acolo, centrul oraşului încă n-a devenit un amalgam de centru bancar strălucitor, zone rezidenţiale ultrascumpe şi zone ghetoizate, mai mult sau mai puţin mascate. Transportul public există, este eficient, poate fi utilizat fără jenă şi fără teamă. Tot fără jenă şi fără teamă îţi poţi înscrie copiii la şcoala publică. Viaţa citadină n-a devenit o experienţă de vacanţă ori de week-end, n-a devenit o amintire din anii studenţiei. "Pentru mulţi, oameni ca tine şi ca mine - i-a spus Jorge lui Scott - este viaţa normală, de zi cu zi."
