Străinătatea nu e un teritoriu

Romanița CONSTANTINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 931 din 10 – 16 februarie 2022
Străinătatea nu e un teritoriu jpeg

Diana Slavu, protagonista romanului Cellei Serghi Pînza de păianjen (1938), simte că și-a părăsit lumea ei, o lume familiară, și că a ajuns în străinătate nu imediat ce trece granița, nici după ce a lăsat-o bine în urmă, ci… tocmai la Köln, pe care îl numește latinește (ca toți romanicii), Colonia. În orașul de pe Rhin, împînzit de atrăgătoarele reclame la coloniile „4711”, „Lavande” şi „Maria Farina”, se oprește, pentru că dacă ar merge mai departe, ar trebui să ia niște decizii radicale care ar rupe-o de ea însăși, cea din trecut: „În drum spre gară mi-a venit de mai multe ori să-i spun şoferului să întoarcă. Pînă la Ploieşti, m-am gîndit la fel. Pînă la graniţă, mi-am tot spus: «Dar mă mai pot întoarce!». La Berlin, mi se plimbau prin cap aceleaşi cuvinte: «Dacă vreau, mă întorc»... Am ajuns la Colonia şi nu mai pot pleca mai departe”. Străinătatea e, prin urmare, un teritoriu al minții noastre, în care simțim nu că părăsim lumi familiare, ci că „ne părăsim“, că nu ne mai cunoaștem, că ne pierdem. E experiența unui vertij al alterității și spaima de a fi supt de necunoscut, îndepărtat pentru totdeauna, străin fără întoarcere. Unde începe străinătatea e o întrebare la care, pînă la urmă, fiecare trebuie să găsească propriul răspuns.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cum arată Ion Codru Drăguşanu în Peregrinul transilvan (1863-64, 1865), călătorii români spuneau că merg „înăuntru” („înîntru”) cînd ieșeau din țară, ducîndu-se la Viena. De faptul că „Europa cultivată se poate numi «întrul»” era sigur Codru Drăguşanu, care mai știa însă și că „înăuntru” şi „afară” nu disting literă de Evanghelie între civilizaţie şi barbarie. Ba chiar grija pentru etanşeizarea spaţiilor, pentru excludere şi exaltare a apartenenţei dovedeşte adevărata mărginire şi face barbaria lui „înăuntru”. Codru Drăgușanu avertiza să nu tragem cu grăbire granițe strîmte lumii noastre, căci „întunerecul domneşte mai ales înîntrul spaţielor mărginite”. O lume închisă e o lume barbară. În chiar secolul națiunilor, în Europa confluențelor, „înăuntru” și „afară” sînt deja imposibil de cartografiat cu precizie. „Afară” este deja aici, iar „înăuntru” este de mult afară.

Ceva mai tîrziu, în corespondența lui Anton Holban, ca și a altor congeneri, găsim menționate cît de poate de firesc puncte de parcurs atît de depărtate și atît de familiare totodată: Praga și Fălticenii, Nürnberg și Galațiul. Într-o scrisoare din 31 iulie 1929, Anton Holban îi scrie lui Ion Argintescu-Amza: „Eşti la Balcic şi te invidiez. Te asigur, eu care am voiajat destul, că Balcicul e unic. (...) Sînt la Saint-Malo, după ce am văzut Praga și Nürnberg-ul. Plec de-a lungul coastei Bretaniei. (...) Vrei să-mi scrii la Fălticeni, unde voi fi din nou pe la 20 august? (...) La Galaţi voi aduce plăci noi. Şi vom vorbi, şi vom asculta“. Deși se mișcă de la Atlantic la Marea Neagră cu o dezinvoltură pe care generațiile următoare în chip tragic o vor pierde, Anton Holban are preferințele sale și trage la ceea ce momentan îi lipsește, în vreme ce pictorul Lucian Grigorescu reușește să suspende distanțele și diferențele: „Cînd sînt la Cassis, am impresia că descopăr Balcicul. Cînd sînt la Balcic, mă apropii de Cassis”. În scris, generația deceniului al treilea al secolului trecut conjură un fel de coalescenţă a locurilor, ceea ce nu se întîmplă în dispreţul lui „acolo” şi „aici”, ci presupune reamenajare a distanţelor şi acomodare reciprocă a extremelor unui parcurs.

p10 jos balcic wc jpg jpeg

În geografia trăită, locurile se suprapun, ca în experiența de artist călător a lui Lucian Grigorescu, sau ajung să facă parte din familii geopoetice extinse. Balcicul, pentru că am vorbit deja despre el, e Biskra lui André Gide, Balbec-ul lui Proust, e Cette a lui Valéry, Juan-les-Pins şi Saint-Tropez. Și alte peisaje de margine sînt citite prin prisma geografiei cunoscute și sînt listate printre peisajele respectabile. Urmărind cursul Nistrului de la Naslavcea, în nordul Basarabiei, şi pînă la vărsare, geograful, geologul şi paleontologul Ion Th. Simionescu descoperă pe malul românesc, pe care pasc vitele, „un colţ din Tirol”. Mai departe, valea Nistrului se aseamănă cu valea Mosellei, în Ardeni (evocînd nu întîmplător alt neliniştitor triplex confinium în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, cu întreaga lui istorie de cedări teritoriale şi anexiuni). În altă parte, Nistrul „îţi aduce aminte, fără prea mare închipuire, de părţi din valea Elbei cît curge prin Şviţera saxonă”. Sau de a Loarei, cu cetăţile ei de apărare. Cetatea Hotinului, cu tot cu minaret, cazărmi, băi şi geamii, trimite... la Scoţia. Stîncile roşii, printre care îşi face apa loc, sînt aceleaşi ca unele din Finlanda ş.a.m.d. Lui Simion Mehedinţi, Nistrul îi aminteşte „în unele priviri Rinul dinspre Mainz şi Bonn, Rinul castelelor şi legendelor”. Dincolo de datoria culturii de a se ridica la demnitatea naturii, se străvede aici și încercarea de a estompa spaimele situării la margine și de a integra punctele cele mai îndepărtate ale geografiei naţionale şi ale celei europene. Mai dură decît teama de pierdere în străinătate este teama de a ajunge să fii tu „străinătate” – sperietoare – pentru ceilalți. Vedem așadar că românii se mișcă cu dezinvoltură în tot spațiul european, dar caută și să tragă de margine, ca să nu cadă ei în afară în ochii proprii sau în ochii celorlalți. Își amenajează „înăuntrul” lor ca pe o casă pentru ceilalți, își traduc geografia, o fac locuibilă pentru toată lumea, o deschid.

În același timp, nu numai Europa dispare de pe „harta străinătății“, dar pentru mulți intelectuali proeminenți sau simpli particulari și alte colțuri îndepărtate ale lumii. Eliade cîștigă și pierde India. În 1921, stareța mînăstirii Notre Dame de Sion din San José, în Costa Rica, era o româncă din familia Arion, înrudită cu familiile Kretzulescu și Lahovary, Lucia Arion, pe numele mirean. Nu am alăturat întîmplător cele două exemple, nu e de mirare că intelectualii duc o viață itinerantă, care este viața ideilor lor, precum o fac și cei consacrați Domnului, din cinul cărora s-au desprins. Mai sînt și vagabonzii, refuzații, străini pretutindeni și mai ales în locurile de unde sînt, dar pentru care toată lumea poate fi acasă. Unul dintre ei a fost Panait Istrati. Nu e surprinzător să îi întîlnești pe acești „universaliști“, pentru care pămîntul e „Ușorul“, care nu cunosc bariere lingvistice sau mentalitare, prin toate colțurile lumii, surprinzător e să vezi cum se pun în mișcare oameni mult mai puțin dotați – în primul rînd sufletește – pentru asta.

Lumea românească a cunoscut valuri de migrație. La 1856, primul vas cu români ar fi plecat de la Constanța spre California, iar înaintea acestora ar fi ajuns și alții pe cont propriu, pe vase străine. Drumul era fără întoarcere, iar plecarea spre America o moarte. Cum se făcea totuși una lumea împărțită în două de un ocean în mintea puținilor întorși încearcă să arate romane precum Femeia în roșu (1988, publicat în 1990, scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș) sau Zaira de Cătălin Dorian Florescu (2008).

După decenii în care plecarea din țară însemna tot o moarte, cei plecați știind că nu se mai puteau întoarce, astăzi pare că posibilitatea nelimitată altfel decît financiar (iar în vremea din urmă și sanitar) a lui du-te-vino a slăbit mult din teroarea plecării, supralicitată melodramatic de cîntece și poezii populare, de jale și de cătănie, desprinse din alte contexte istorice. Există însă indubitabil un model social activ, parcă tot mai puternic, alimentat de astfel de texte reîncărcate, care cere de la cel plecat ca, măcar la ocazii festive și în (sau de) ochii lumii, să-și deplîngă starea, să-și afirme apăsat originea și să scuipe locul unde tocmai a căpătat o pîine. Nu îmi dau seama cît adevăr personal este în astfel de gesturi și cîtă presiune socială. Dorul ar putea pune capăt stării de alienare, mă gîndesc, iar oamenii, dacă chiar așa simt, ar trebui, cu orice risc, să se întoarcă. Sau poate, dacă străinătatea chiar e locul acela de unde nu te mai poți întoarce, sînt de acum condamnați să trăiască așa, cu inima împărțită, frîntă.

Cum am cunoscut poporul bejenit, pot să spun că unii chiar s-au rătăcit și s-au pierdut, la propriu. Cu unii dintre muncitorii români din Germania, ajunși la spital, în urma unor accidente de muncă sau culeși de poliție de pe stradă, am avut în repetate rînduri următorul dialog ca interpret improvizat. Îl transcriu, cu riscul de a rupe forma, dar nu ideea acestui articol:

– Unde locuiți?

– La șefu’. Într-o altă variantă: la Marinică, la un pretin al mieu.

– Orașul?

– Haitălberc, Haidăperc, Haide-beri (Heidelberg), Manham, Manam, Manem (Mannheim). Variantă: ’Ai dă mine, nu știu să vă spun, doamnă.

– Adresa, codul poștal?

– Nu știu să v-o spun, știu doar să ajung, dar acum, de cînd m-au adus aici, la spital, nu mai știu, eu ce mă fac? (bărbatul plînge)

– Poate o aveți scrisă pe undeva? În telefon? În vreun document?

– Eu nu știu ce-o fi scris acolo, că nu înțeleg. Eu nu m-am ocupat cu de-astea, doamnă (cu cititul, cu actele, ton de reproș la adresa mea, adică eu drept cine-l iau, el e om muncitor, nu vreun niscai nimeni de birou ca alții).

– Să sunăm un prieten! Nici acela nu știe, după vreo două zile prietenul află și mă sună, dictîndu-mi pe litere, cu greutate; la telefon mai sînt vreo doi-trei care ajută la operațiune. Iar eu caut între timp pe Google Maps și le spun dacă ce-mi spun ei există sau încă nu există pe hartă.

Străini la muncă nu sînt, forja e acolo, de unde vin, și aici, unde lucrează, aceeași. Pămîntul pe care îl lucrează e același. Știu ce au de făcut, locuiesc între ei. Familia, casa sînt adesea la cîteva zeci de ore distanță, iar ei spun că nu e departe. S-au învățat cu drumul. Pentru foarte mulți, care nu au ghinionul să se piardă din prima, străinătatea începe abia cînd familia li se alătură, iar copiii trebuie să meargă la școală. Străinătatea nu ține de teritoriu, ci de litere. Numai pentru oamenii de litere, străinătatea e, ca metaforă, un teritoriu. Iar naționaliștii o storc ca pe-o lămîie.

Romanița Constantinescu este lector de limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg.

Foto: Juan-les-Pins (sus), Balcic (jos) - wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Cataracta Shutterstock 3 png
Cataracta, boala ochilor opaci. Laserul, tehnica performantă de operație a afecțiunii oculare
Peste 70% dintre vârstnici pot dezvolta cataractă, însă o statistică arată că boala apare și la tineri. Vestea bună este că cea mai modernă tehnică de operație a cataractei este laserul.
corina sirghi taraful jean americanu foto dana cotovanu jpeg
Corina Sîrghi și Taraful Jean Americanu, despre lăutăria care a mai rămas
Puțini mai sunt cei care astăzi duc mai departe muzica lăutărească așa cum a fost ea lăsată. Pe lista scurtă se numără Corina Sîrghi, o fată aparent plăpândă, dar cu voce din timpuri străvechi, care cântă alături de Taraful Jean Americanu – și doar ei știu care sunt tainele lăutăriei de odinioară.
Iohannis Summit NATO FOTO Presidency
Țările NATO din Europa Centrală și de Est susțin aderarea Ucrainei, cerând statelor membre să crească ajutorul militar
Statele NATO din Europa Centrală și de Est au transmis că susțin aderarea Ucrainei și Georgiei la alianță și că nu recunosc referendumurile prin care Rusia a anexat teritoriile Ucrainei.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.