Știm ce înseamnă cu adevărat un război?
Politica externă este tot mai „sexy” pentru public. Evenimentele din lume forţează populaţia să înţeleagă că oricine poate fi afectat de ceva ce se întîmplă în altă ţară. Adaptarea masei la preocupări relativ noi îmbunătăţeşte şi vocabularul. Cuvinte precum război sau solidaritate sînt cunoscute de public. Sensul lor însă abia îşi dezvăluie profunzimea şi, după posibilităţi, oamenii reacţionează.
Descoperim războiul, deşi războaie sînt în lume dintotdeauna, doar că departe de noi. Conflictul din Ucraina, care este la graniţa noastră, ne-a făcut atenţi. Dar ştim ce înseamnă cu adevărat un război? Din reacţiile imediate ale populaţiei, răspunsul pare să fie nu. Avem idee despre ce înseamnă război, am citit în cărţile de istorie şi mai nou vedem imagini la ştiri şi pe toate reţelele de socializare. Dar lipsa cunoştinţelor aprofundate a produs panică. Oamenii au făcut coadă la combustibil, paşapoarte, pastile cu iod şi ulei de floarea-soarelui. Vine războiul, deci ne urcăm în maşini şi fugim. Ne trebuie paşaport, pentru că buletinele româneşti nu mai sînt suficiente pentru plecarea din ţară, de război fugi cît mai departe. Vrem pastile cu iod, pentru că dacă Putin dă cu bomba nucleară, iodul ne ajută să supravieţuim. Uleiul de floarea-soarelui va fi folosit pe drum să prăjim ceva, nu ştim ce, sau măcar să facem o salată, doar că nu vom avea din ce.
Aceste reacţii arată cît de puţin ştim, de fapt, despre război. Nu ne punem problema rutelor. Fuga de război nu se face pe DN, infrastructura este printre primele obiective-ţintă într-un conflict. Trebuie să ştii să citeşti o hartă, nu doar să te bazezi pe o aplicaţie. Trebuie să ştii rute ocolitoare, punctele cardinale şi să evaluezi spaţiul prin care te deplasezi. Nu ştim ce efecte poate produce o bombă nucleară şi credem că ne ajută să rămînem în viaţă două pastiluţe cu iod. Nu ştim ce ar trebui să punem într-un bagaj în situaţia-limită în care chiar ar trebui să devenim pribegi prin lume. Dar avem ulei! Se scumpeşte, am aflat la ştiri că Ucraina era producătorul important al acestui produs. Această informaţie nouă a anulat-o complet din minte pe cea veche: România produce chiar ea ulei de floarea-soarelui. Sîntem o ţară agricolă, dar nu ne mai place agricultura, este not cool, neinteresantă. Conservele sau biscuiţii, adică alimente care rezistă pe termen lung, lipsesc de pe listele de cumpărături pe care populaţia le face în caz de război. La noi contează stocurile de ulei de floarea-soarelui, pentru că va fi scump. Oamenii fac şi ei cît ştiu. Neîncrederea în autorităţile române, care nu are cum să fie condamnată, duce la astfel de rezultate. Iar autorităţile nu se străduiesc prea mult să calmeze poporul sau măcar să-i dea nişte explicaţii elementare despre ce să facă dacă vine războiul şi la noi. Nu este suficient să anunţi că totul va fi bine.
Ne minunăm cît de bine rezistă armata ucraineană în fața asaltului armatei ruse. Oamenii aceia sînt pregătiți din timp, știu că Rusia înseamnă o amenințare constantă. Îmi place mereu să dau exemplul Lituaniei, care are un website și o broșură scrisă pe înțelesul oamenilor fără experiență militară, cu sfaturi utile despre ce anume trebuie să faci cînd te confrunți cu amenințări armate. În cele 60 de pagini pe care le are cărticica lituaniană sînt informații și desene despre toate situațiile pe care le poate dezvolta un război urban. Cetățenii sînt informați cum este cel mai indicat să reacționeze în fața diferitelor pericole. În plus, sînt învățați să recunoască uniformele și însemnele militare, ca să facă diferența între cele corecte și cele pe care o armată inamică le poate falsifica. Așadar, nu este neapărat nevoie să știi să folosești arme, de cele mai multe ori este suficient să știi să fugi, pe unde, de cine, ce să ai în rucsac, cînd să vorbești, cum să nu plîngi și alte astfel de lucruri, care pot să pară banale, dar, de fapt, îți salvează viața. Oamenii informați supraviețuiesc. Iar statul lituanian se asigură că cetățenii primesc noțiunile de bază despre supraviețuirea în caz de război.
Stăm mai bine la capitolul solidaritate. Românii sînt solidari cu ucrainenii. Solidaritatea lor este una spontană, bazată pe emoţii. Nu poţi rămîne indiferent cînd vezi femei şi copii care vin pe jos din ţara lor, cu un bagaj pe care abia îl cară, şi au nevoie măcar de o vorbă bună şi o masă caldă. Românii au sărit în ajutorul ucrainenilor şi au arătat lumii că umanitatea este la ea acasă și aici.
Frica este un alt declanşator al solidarităţii românilor cu ucrainenii. Trecutul nostru istoric are amprenta atrocităţilor comise de ruşi şi frica de ruşi ne trimite automat lîngă cei care suferă în prezent din cauza aceleiaşi naţii. Trăim în pace de aproape 80 de ani, avem democraţie de puţin peste 30 de ani. Vedem ce fac ruşii în Ucraina şi ne gîndim automat că putem fi noi următorii. Aşa că îi ajutăm pe cei care suferă din cauza ruşilor aproape din instinct, pentru că ştim măcar de la bunicii noştri ce înseamnă „eliberare” din perspectiva rusească.
Doar că războiul, inclusiv cel din Ucraina, înseamnă timp îndelungat, presupune anduranţă. Iar solidaritatea activată de instinctul primar se toceşte repede. Apare desensibilizarea şi o vedem deja: dar pentru copiii români de ce nu faceţi la fel? Şi vin acum ucrainenii să ne ia locurile de muncă? Ambele contexte sînt neaprofundate, simpla existenţă a copiilor români care trăiesc în sărăcie crîncenă şi a locurilor de muncă neocupate arată, de fapt, o lipsă de interes pentru aceste situaţii. În primul rînd, din partea statului român şi, în al doilea, din partea majorităţii copleşitoare a românilor. Preocuparea se limitează, în cea mai mare parte a cazurilor, la nivelul comentariilor, nu la acţiuni concrete care să producă schimbări reale. Dar, hei! Am atras atenţia, am semnalat o problemă, ne-am plîns că alţii nu fac nimic, spre deosebire de noi, care tot nimic nu facem, dar nu sîntem alţii! Ca întotdeauna cînd este greu, comentariile de pe margine aparţin celor neimplicaţi. Solidaritate înseamnă ce facem, ce am făcut, niciodată ce vom face.
La nivelul statului, solidaritatea politică s-a manifestat rapid. Istoria noastră cu Ucraina are momentele ei neplăcute, dar, în fața pericolului rus, acestea au fost lăsate în spate, cum era firesc. România are momentele ei de maturitate politică. În plan extern, sîntem foarte apreciați de parteneri pentru că de regulă acceptăm decizia majorității sau măcar nu ne opunem ei în mod evident, atunci cînd nu sîntem de acord cu ceva. România este țara în care poți să ai încredere. Din perspectiva românilor, parcă sînt mai dulci „strugurii” din Polonia. Avem mereu impresia că polonezii sînt favorizați prin comparație cu noi și că ei primesc mai multe la schimb cînd acceptă ceva. De cele mai multe ori așa este, dar asta nu pentru că are cineva ceva cu noi, ci pentru că atitudinea noastră are nevoie de îmbunătățiri. Solidaritatea cu binele, cu democrația și cu pacea face parte din valorile pe care le protejează și politica statului, și cetățenii lui.
La nivelul oamenilor însă, solidaritatea de azi se poate transforma în profit mîine. O altă regulă a războiului este că, pe lîngă numărul mare de refugiaţi, creşte şi numărul de traficanţi. Într-un război, oricine şi orice devine marfă. Femeile şi copiii sînt cei mai vulnerabili, iar destinaţia prostituţie poate deveni noul destin forţat pentru mulţi refugiaţi. Deja, în Europa, cele mai multe prostituate provin din România şi Ucraina. Ucrainencele sînt acum o pradă şi mai simplu de vînat, pentru că cele mai multe sînt nevoite să ia viaţa de la capăt în condiții care par prietenoase, dar tot străine sînt. Întotdeauna, în confuzia, haosul și trauma războiului, „binevoitorii” sînt doar la un zîmbet distanţă.
Păi, şi de ce nu au făcut românii la fel şi cu sirienii? Şi din Siria veneau oamenii pe jos în Europa, şi ei aveau cîte o bocceluţă pe umăr şi copii în braţe. Este adevărat, grosul refugiaţilor sirieni ne-a ocolit din cauza geografiei, dar cei care au ajuns aici nu au stîrnit acelaşi val de solidaritate, pentru că numărul era redus. Chiar şi aşa, concluzia pe care au tras-o rapid comentatorii obișnuiți să se priceapă la orice a fost că românii nu sînt solidari cu sirienii.
Culturile noastre diferă, dar experiențele mele cu românii din toată țara au fost, într-o majoritate copleșitoare, extraordinare. Este greu de crezut că cei mai mulți români ar ridica din umeri dacă le-ar cere ajutor femei siriene, acoperite de hijab, pentru ele și copiii lor. Românii sînt prietenoși cu străinii și, oricît de mult ar încerca diferite grupuri de agitatori să ne facă să credem altfel, faptele arată adevărul. Iar dacă solidaritatea devine un sentiment, atunci capătă stabilitate și poate să ne ajute să avem o imagine de sine sănătoasă.
Cristina Cileacu este jurnalistă la Digi24 și produce emisiunea Pașaport diplomatic.
Foto: adevarul.ro
