Stelele aprinse

Nu ştiu sigur dacă eu sînt un caz tipic. Înclin mai degrabă să cred că nu. Am avut noroc să cresc şi să trăiesc mereu alături de oameni mult mai ,,mari" decît mine. Dar niciodată n-am făcut diferenţa. Mereu am crezut că oamenii se înţeleg între ei la un alt nivel decît cel care ţine de vîrstă. Sau cred că au o vîrstă secretă, diferită de cea biologică, care îi face să existe în aceeaşi etapă. Am în acelaşi timp noroc şi de o perioadă în care oamenii tineri contează cel mai tare. După cum se exprima şi "prietenul meu", Oscar Wilde: "nu mai pun preţ decît pe părerea oamenilor mult mai tineri ca mine..." Eu însă aş spune: mai bine că diferenţele între oameni nu se fac după vîrstă, ci după felul în care ei gîndesc. Iar din păcate, în ţara asta oameni care gîndesc bine se pot număra pe degete. Nu cred că sîntem o ţară cu repere culturale reale. Adică una în care cei obişnuiţi merg la teatru sau la film şi pricep pe bune ce văd acolo. Nici măcar nu cred că-şi pun problema să înţeleagă. Nici măcar nu aleg să meargă la cinema pentru a înţelege de ce acei regizori au făcut filmul întocmai ca el să fie vizionat pe marele ecran (şi nu piratat şi vizionat pe un ecran infim de computer). Ce să mai vorbim, nici măcar nu-şi pun problema că există un regizor, darmite să se gîndească la concepţie sau la rezoluţie... Cît despre oamenii care se ocupă de artă la noi, atît "vechii" cît şi "noii" cred exact acelaşi lucru, un pic la alt nivel, însă nesemnificativ. Dacă eşti tînăr nu înseamnă neapărat că eşti şi proaspăt sau că eşti şi bun. Iar dacă eşti bătrîn nu înseamnă că eşti sau că ai fost vreodată bun. Tot ce se spune este legendă şi vorbărie inutilă. Eu, personal, ca artist la categoria wannabe, nu prea ştiu cum să iau lucrurile, în momentul de faţă. Credit nu pot să spun că nu mi se dă, la capitolul ăsta iarăşi am avut noroc de oameni care m-au iubit. Şi asta în cel mai frumos sens al cuvîntului. Am zis tot timpul, mai în glumă, mai în serios, că dacă o să ajung la 80 de ani să iau vreun premiu la UNITER, pentru întreaga activitate, bineînţeles, o să mă sprijin în baston demnă şi o să-i mulţumesc lui Radu Afrim. Asta pentru că m-a făcut să rîd cînd trebuia, nu pentru altceva... Şi pentru că mi-a mai spus cu un aer melancolic (el, care nu pare depresiv) că "timpul trece". Şi asta tocmai cînd eram la mare în apă şi trecea un nor care i se părea lui că e prea frumos şi că n-o să mai fie. Şi în mod misterios (nu credeam atunci) timpul chiar a trecut şi nici n-am mai ajuns vreodată în locul ăla, la mare. Deci eu chiar am beneficiat de multe lucruri de la ăia mai "mari". Chiar dacă Radu, vorbind de vîrsta aia secretă, e de vîrstă cu mine, de fapt. L-am pus în discuţie nu numai pentru că mi-e foarte drag şi o să-mi fie întotdeauna (chit că n-o să mai facă spectacole şi o să se retragă vreodată în munţi), ci pentru că am avut de-a lungul anilor un exemplu de om tînăr care s-a luptat foarte mult să se impună şi să se exprime liber. E drept că nu prea mai avem ce să comentăm de cînd i-au dat şi premiul UNITER, dar numai noi ştim cît de greu i-a fost pînă să fie recunoscut. Aşa că singurul meu răspuns posibil în legătură cu vreo posibilă discriminare este unul singur: Să le dai în bot cu valoarea. Asta am învăţat eu de la Radu. Să ne amintim de Cristi Puiu, căruia i-au dat 4 cu succes în celebrul concurs naţional, iar Jim Jarmusch la Cannes i-a cerut dvd-ul cu Un pachet de Kent... şi i-a zis: "Wow, man, I’m honored!". Asta dacă cumva membrii CNC ştiu cine e Jim Jarmusch. Sau dacă le pasă. Aşa că, again la Oscar Wilde: "Adevăratul artist nu ţine seamă de public. Pentru el publicul este inexistent. El nu trebuie să facă prăjituri cu mac sau miere cu care să adoarmă sau să întreţină monstrul". Pornind de la aceste teorii îmi propusesem la un moment dat să fac un spectacol pe texte de Salinger la care să scriu pe afiş: "Numai pentru oameni cu două facultăţi". O să văd dacă mă ţine s-o fac. Merg pe ideea că publicul trebuie cultivat încet-încet, chiar dacă e greu, chiar dacă pare imposibil. Am învăţat de la Cristi Puiu că orice lucru pe care îl trecem cu vederea naşte alte lucruri proaste pe care ne obişnuim să le acceptăm. Şi dacă am învăţat de la el să gîndesc cum trebuie, nu pot să cred că pentru alţii ar fi imposibil asta. Ceea ce este trist este că Puiu nu se poate împărţi pentru toată lumea. Ar ajuta să mai fie încă unii identici cu el. Măcar doi-trei. M-aş mira însă chiar şi aşa să-i ia cineva în serios. DECI PROBLEMA E DISCRIMINAREA DE GUSTURI, NU DE VIRSTA. Aici ar trebui să se oprească sistemul. Să fie în centru cei care gîndesc bine şi să se ajungă cumva să fie clar ce înseamnă un gust bun. Din toate punctele de vedere. Aici intervine şi "ochiul critic" care sînteţi voi şi care contaţi cel mai tare ca noi să contăm. Dacă n-ar fi existat Leo şi Chirix (tot cum zice Afrimache), eu n-aş fi ştiut niciodată (şi nici nimeni din ţara asta) ce înseamnă alte filme. Alea care nu se aduc la noi şi care sînt şmechere... Şi nici ce înseamnă "Ocolul pămîntului în 80 de festivaluri" n-aş fi ştiut, şi n-aş fi ştiut nici ce culoare de pantaloni are David Lynch sau că el chiar există şi că cineva dintre ai noştri putea să dea mîna cu el superrelaxat. Şi asta, de pe vremuri. Nu de ieri-de-azi. Am mai prins în realitate şi cum Vlad Mugur (cît trăia) îi dădea lui Sorin Leoveanu să joace Hamlet la 26 de ani, în timp ce noi văzuserăm numai Iureşi şi Caramitri superuzaţi. Şi, întîmplător, nu este o legendă asta, pentru că l-am văzut pe viu pe Leoveanu în Hamlet. Şi este şi mai pe bune că domnul Vlad Mugur spunea: "Nu eu l-am Ťfăcut» pe Leoveanu, ci mama lui". Aici, bun-gust şi modestie! Pentru că acei oameni care sînt cu adevărat "mari", şi de care avem nevoie să ne îndrume, ştiu să pară foarte, foarte "mici" în unele momente şi să ne dea senzaţia că noi strălucim în locul lor. Eu cred în întîlniri care trebuie să se întîmple într-adevăr şi în care vîrsta nu mai contează. Tot domnul Vlad Mugur spunea că el crede în actorii mari, fie că au 20 sau 80 de ani. De aceea comunicarea cu cineva mai în vîrstă, chiar dacă este vorba de o diferenţă de 30 de ani, cum se întîmplă în cazul meu cu domnul Alexa Visarion, cu care am colaborat la scenariul Luna Verde, nu poate exista decît dacă se sparg nişte bariere. Dacă ne dăm seama că sîntem împreună "acelaşi" om, dar în perioade diferite ale existenţei şi ale exprimării sale. Iar între oamenii mai speciali se poate întîmpla asta. Există avantaje de ambele părţi. Cel în vîrstă înţelege ce s-a mai schimbat în viaţă de cînd el a trecut de acea perioadă, iar cel tînăr înţelege ce nu se schimbă niciodată şi e important pentru el să ştie. Desigur că există şi secrete. Şi lucruri care nu se spun. Secrete pe care un om trecut prin viaţă nu le spune unui om tînăr, pentru a nu-i lua "andrenalina" necesară. Şi există şi tăceri. Multe, multe şi bune. Nu cred că este un compromis din nici un punct de vedere. Mai degrabă este o deschidere. Cu acest film ne propunem şi să promovăm oameni tineri şi "mari". Pentru rolul principal avem în cap un actor de la Brăila, Emilian Oprea, descoperit şi promovat tot de Radu Afrim. Însă un actor pe care publicul nu îl cunoaşte şi îl va cunoaşte cu ocazia asta. Cum am ajuns să lucrez cu un regizor din vechea generaţie este o posibilă întrebare. Şi nu se referă la faptul că el îmi este întîmplător (deşi eu zic că nu întîmplător) şi profesor. Iar el este întrebat probabil la rîndul lui cum a ajuns să scrie scenarii cu studentele. Eu mă arunc mereu cu capul înainte şi poate mă grăbesc, dar în principiu simt bine ceea ce fac. Şi cred că şi dînsul la fel. Dacă noi nu ne punem întrebări de ce am făcut-o, nu văd de ce şi le-ar pune alţii. Lucrurile importante nu se spun niciodată. Singura întrebare care ar trebui să ni se pună este una sugerată de domnul Salinger într-una dintre cărticelele sale: "Un artist ar trebui să fie întrebat doar un lucru înaintea ŤJudecăţii de apoi»: dacă în momentul în care s-a apucat de lucru era sigur că avea toate stelele aprinse".