Ştefan GHENCIULESCU: <i>Un modernism responsabil</i>

- interviu cu Ştefan Ghenciulescu - Am vorbit destul de mult, la Veneţia, despre starea oraşului nostru - a Bucureştiului... Îţi propun să reconstituim, cumva, această discuţie. Mai întîi: ce tip de oraş crezi că este Bucureştiul? O combinaţie de Paris (bulevarde perpendiculare unul pe celălalt, o axă clară nord-sud etc.) şi... Londra, să zicem (străduţe întortocheate, aglutinări parohiale)? Londra era dată, în multe expoziţii (inclusiv aceea principală), drept modelul absolut al "oraşului viitorului", permiţînd o mare mobilitate socială... (Dacă-ţi aminteşti, înainte să văd respectiva expoziţie, vorbisem despre Londra exact în aceşti termeni.) Crezi că există vreo şansă ca Bucureştiul (păstrînd proporţiile, fireşte!) să se dezvolte în acest sens? În esenţă, Bucureştiul este o suprapunere uneori veselă, alteori înspăimîntătoare, de oraşe diferite. Spre deosebire de oraşul occidental tipic (în măsura în care aşa ceva există), unde încă distingem clar diferitele perioade - centrul medieval, oraşul baroc sau neo-clasic, metropola de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, şi apoi marea periferie din prezent -, în cazul Bucureştiului oraşul fiecărei epoci s-a aşezat cu dezinvoltură, uneori cu violenţă, peste straturile anterioare. De aceea, putem găsi aproape oriunde în zona centrală rămăşiţe ale oraşului balcanic, stratul primului val mare de modernizare - epoca lui Carol I, cel al formidabilului vis metropolitan din perioada interbelică, oraşul socialist şi, mai ales, proiectele demente ale lui Ceauşescu - şi, în sfîrşit, puzderia de operaţii dinamice şi stridente ale perioadei de tranziţie. De Paris ne leagă marele model de modernizare urbană, urmărit şi aici cu consecvenţă, însă niciodată aplicat pînă la capăt, precum şi adaptarea lipsită de complexe a modelelor arhitecturale. De Londra, aglutinările şi eclectismul de care vorbeai. Ne mai leagă de Londra şi calitatea de "oraş verde", care însă tinde să dispară cu repeziciune. În 16 ani, în Bucureşti au fost tăiaţi cam un milion de copaci... e mult prea mult. Crezi că oraşul ar trebui să se dezvolte pe verticală, aşa cum se încearcă în unele zone centrale, sau ar trebui păstrat centrul fără intervenţii majore, urmînd ca acele construcţii foarte înalte să fie construite la marginea oraşului? Cred că oraşul se poate dezvolta şi pe verticală. De altfel, dacă presiunea investiţională se menţine şi creşte, acest lucru se va întîmpla, oricît ne-am împotrivi. Felul în care se petrece acest lucru astăzi - amplasarea haotică de clădiri mari, fără nici o relaţie cu locul în care sînt implantate şi care nu reuşesc să creeze o imagine comună puternică - poate avea efecte catastrofale. Pe de altă parte, nici soluţiile de tipul cartierului Défense de lîngă Paris, ghetouri de birouri rupte de oraş, nu prea funcţionează. Însă noi avem loc în centru şi fără a distruge cartierele vechi. De ce nu punem clădirile înalte în jurul Casei Poporului, transformînd astfel un maidan pompos într-o zonă urbană dinamică? Există un proiect în acest sens - rezultatul concursului "Bucureşti 2000", înmormîntat consensual de către toate guvernele, indiferent de orientare. Bucureştiul a fost întotdeauna un oraş pestriţ, în care coexistau nenumărate stiluri arhitecturale. Ţi se pare că, astăzi, acest aspect eteroclit este mai agresiv, sau este doar impresia noastră - de contemporani ai schimbărilor? Da, mi se pare mai agresiv, fără a se compara totuşi cu distrugerile demenţiale din anii ’80. Şi aceasta, din trei motive. În primul rînd, aşa-zisa dezvoltare istorică complet liberă de care încă multă lume vorbeşte şi care serveşte drept argument pentru orice intervenţie agresivă ("ăsta-i Bucureştiul, dom’le!") este un mit. Cum spuneam şi mai sus, Bucureştiul este rezultatul suprapunerii unor mari proiecte, din care nici unul nu a apucat - conform bunei tradiţii româneşti - să fie dus pînă la capăt. Dar a existat permanent, între 1830 şi 1940, o dorinţă de ordonare, o viziune de oraş. Nu ţi se pare că multe dintre zonele cele mai reuşite - bulevardul Magheru sau zona Aviatorilor - sînt tocmai cele cu ceva mai mare coerenţă? Or acum, ca o reacţie întrucîtva firească la dirijismul absolut al perioadei totalitare, România pare să fi devenit un fel de arenă de luptă între interese strict individuale. În al doilea rînd, societatea românească a primei modernităţi nu avea mijloacele noastre: rapiditatea cu care construim şi mărimea în sine a construcţiilor sînt incomparabile. În fine, probabil că trebuie să reînvăţăm să construim în mod civilizat: nu vorbesc aici de marile monumente, ci de o "bună banalitate" care să îţi permită să te înscrii cu modestie într-un context dat. Este limpede că nu există o strategie coerentă de urbanism în Capitală: în cel mai bun caz se "cîrpeşte", pe ici, pe colo... Ce poate face un arhitect, în aceste condiţii? Şi cum e mai bine: să pui în valoare o clădire veche ridicînd alături de ea o construcţie foarte modernă, sau să faci ceva asemănător? (În zona Pieţei Quito, de pildă, am văzut două blocuri recente care respectau arhitectura modernistă interbelică...) O strategie coerentă nu ţine doar de un proiect urbanistic şi arhitectural. Avem un plan general de urbanism pentru Bucureşti, care este însă contrazis permanent de noile evoluţii. Strategia coerentă înseamnă şi o politică urbană coerentă, şi asta ţine şi de administraţie. Pe lîngă toate astea, trebuie să existe o societate civilă care să se preocupe şi de felul în care se schimbă oraşul şi să se certe, dar şi să lucreze împreună cu arhitecţii. Întrebarea ta se referă însă şi la stiluri arhitecturale, şi la relaţia cu un context existent. Ei bine, eu cred că orice stil a fost modern la vremea lui şi că orice epocă are dreptul la expresia proprie. Aşa că nu înţeleg de ce, mai ales în Bucureşti, nu ar trebui să facem arhitectură în stil modern. Pastişa este una dintre cele mai sigure căi către kitsch. Din păcate, pentru multă lume care, pe drept cuvînt, se sperie de distrugerile de astăzi, intervenţia agresivă e sinonimă cu modernitatea. Înscrierea într-un context vechi ţine însă de cu totul alte lucruri: de scară, în primul rînd, de o anumită discreţie, eventual de o reinterpretare a anumitor elemente ale acelui loc... E oare Casa Poporului mai puţin distructivă fiindcă e realizată într-un stil pseudoclasic? Îmi permit să pledez pentru un modernism responsabil. Se renovează case vechi, ceea ce e un semn bun. În acelaşi timp, rezultatul acestor renovări este alarmant şi strident: faţadele sînt vopsite în culori tari - mai rău: sînt combinate culori pe care orice pictor nu le-ar combina decît în cele mai negre coşmaruri cromatice (vezi blocul din Eminescu colţ cu Dorobanţi, de vizavi de ASE)! Nu ar trebui să existe un "cod" al culorilor, valabil măcar pentru centrul Bucureştiului? Pînă unde poate merge libertatea proprietarului? Poate că un cod general ar fi exagerat; Bucureştiul nu e totuşi Veneţia. Însă ar trebui ca proiectul de culori şi materiale pentru o casă nouă sau renovată să fie aprobat în cadrul autorizaţiei de construcţie şi, odată aprobat, să fie şi respectat. Şi tîmplăria e extrem de importantă: chiar dacă respecţi golurile de ferestre existente, înlocuirea generalizată a tîmplăriilor vechi cu unele noi, cu un desen complet diferit şi cu materiale agresive vizual distruge într-un mod simplu şi eficient imaginea unei case. Lucrurile la care te referi tu ţin însă şi de prost-gust, iar soluţia pentru aceasta ţine mai mult de educaţie, decît de reglementări. Ceea ce aş mai reproşa eu legislaţiei noastre este şi faptul că este strict prohibitivă şi deloc stimulativă. În Franţa, de pildă, cineva care renovează o casă veche în mod corect, făcînd deci un efort suplimentar, beneficiază de finanţări directe sau de scutiri de impozite. În fine, cazul de care vorbeai este reprezentativ pentru o problemă culturală aparte: imobilul respectiv este una din clădirile valoroase ale modernismului interbelic - din punctul meu de vedere, cel mai fertil şi valoros moment al arhitecturii româneşti a ultimelor două secole. Însă, chiar pentru majoritatea membrilor elitelor culturale de astăzi, acest patrimoniu nu pare demn de protejat: sînt case prea simple, fără decoraţii, "cutii", vezi bine. Ca atare, el este agresat chiar mai rău decît casele de sfîrşit de secol sau cele neoromâneşti. Ce să mai pretinzi de la restul societăţii, pentru care visul arhitectural de astăzi pare a fi, în majoritatea cazurilor, un fel de combinaţie între arhitectura ceauşistă, suburbia americană şi gardul de închisoare? Nu se ştie că o mare parte a arhitecţilor, artiştilor şi oamenilor de cultură, care vizitează Bucureştiul, o fac mai ales pentru a vedea aceste clădiri şi ansambluri. În ritmul de acum, cea mai mare parte dintre ele o să dispară sau vor fi mutilate în mod iremediabil. Acesta e cu siguranţă un domeniu în care libertatea proprietarilor ar trebui ceva mai strict îngrădită. a consemnat a.l.ş.