Ştefan GHENCIULESCU: <i>Un modernism responsabil</i>

Publicat în Dilema Veche nr. 143 din 20 Oct 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

- interviu cu Ştefan Ghenciulescu - Am vorbit destul de mult, la Veneţia, despre starea oraşului nostru - a Bucureştiului... Îţi propun să reconstituim, cumva, această discuţie. Mai întîi: ce tip de oraş crezi că este Bucureştiul? O combinaţie de Paris (bulevarde perpendiculare unul pe celălalt, o axă clară nord-sud etc.) şi... Londra, să zicem (străduţe întortocheate, aglutinări parohiale)? Londra era dată, în multe expoziţii (inclusiv aceea principală), drept modelul absolut al "oraşului viitorului", permiţînd o mare mobilitate socială... (Dacă-ţi aminteşti, înainte să văd respectiva expoziţie, vorbisem despre Londra exact în aceşti termeni.) Crezi că există vreo şansă ca Bucureştiul (păstrînd proporţiile, fireşte!) să se dezvolte în acest sens? În esenţă, Bucureştiul este o suprapunere uneori veselă, alteori înspăimîntătoare, de oraşe diferite. Spre deosebire de oraşul occidental tipic (în măsura în care aşa ceva există), unde încă distingem clar diferitele perioade - centrul medieval, oraşul baroc sau neo-clasic, metropola de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX, şi apoi marea periferie din prezent -, în cazul Bucureştiului oraşul fiecărei epoci s-a aşezat cu dezinvoltură, uneori cu violenţă, peste straturile anterioare. De aceea, putem găsi aproape oriunde în zona centrală rămăşiţe ale oraşului balcanic, stratul primului val mare de modernizare - epoca lui Carol I, cel al formidabilului vis metropolitan din perioada interbelică, oraşul socialist şi, mai ales, proiectele demente ale lui Ceauşescu - şi, în sfîrşit, puzderia de operaţii dinamice şi stridente ale perioadei de tranziţie. De Paris ne leagă marele model de modernizare urbană, urmărit şi aici cu consecvenţă, însă niciodată aplicat pînă la capăt, precum şi adaptarea lipsită de complexe a modelelor arhitecturale. De Londra, aglutinările şi eclectismul de care vorbeai. Ne mai leagă de Londra şi calitatea de "oraş verde", care însă tinde să dispară cu repeziciune. În 16 ani, în Bucureşti au fost tăiaţi cam un milion de copaci... e mult prea mult. Crezi că oraşul ar trebui să se dezvolte pe verticală, aşa cum se încearcă în unele zone centrale, sau ar trebui păstrat centrul fără intervenţii majore, urmînd ca acele construcţii foarte înalte să fie construite la marginea oraşului? Cred că oraşul se poate dezvolta şi pe verticală. De altfel, dacă presiunea investiţională se menţine şi creşte, acest lucru se va întîmpla, oricît ne-am împotrivi. Felul în care se petrece acest lucru astăzi - amplasarea haotică de clădiri mari, fără nici o relaţie cu locul în care sînt implantate şi care nu reuşesc să creeze o imagine comună puternică - poate avea efecte catastrofale. Pe de altă parte, nici soluţiile de tipul cartierului Défense de lîngă Paris, ghetouri de birouri rupte de oraş, nu prea funcţionează. Însă noi avem loc în centru şi fără a distruge cartierele vechi. De ce nu punem clădirile înalte în jurul Casei Poporului, transformînd astfel un maidan pompos într-o zonă urbană dinamică? Există un proiect în acest sens - rezultatul concursului "Bucureşti 2000", înmormîntat consensual de către toate guvernele, indiferent de orientare. Bucureştiul a fost întotdeauna un oraş pestriţ, în care coexistau nenumărate stiluri arhitecturale. Ţi se pare că, astăzi, acest aspect eteroclit este mai agresiv, sau este doar impresia noastră - de contemporani ai schimbărilor? Da, mi se pare mai agresiv, fără a se compara totuşi cu distrugerile demenţiale din anii ’80. Şi aceasta, din trei motive. În primul rînd, aşa-zisa dezvoltare istorică complet liberă de care încă multă lume vorbeşte şi care serveşte drept argument pentru orice intervenţie agresivă ("ăsta-i Bucureştiul, dom’le!") este un mit. Cum spuneam şi mai sus, Bucureştiul este rezultatul suprapunerii unor mari proiecte, din care nici unul nu a apucat - conform bunei tradiţii româneşti - să fie dus pînă la capăt. Dar a existat permanent, între 1830 şi 1940, o dorinţă de ordonare, o viziune de oraş. Nu ţi se pare că multe dintre zonele cele mai reuşite - bulevardul Magheru sau zona Aviatorilor - sînt tocmai cele cu ceva mai mare coerenţă? Or acum, ca o reacţie întrucîtva firească la dirijismul absolut al perioadei totalitare, România pare să fi devenit un fel de arenă de luptă între interese strict individuale. În al doilea rînd, societatea românească a primei modernităţi nu avea mijloacele noastre: rapiditatea cu care construim şi mărimea în sine a construcţiilor sînt incomparabile. În fine, probabil că trebuie să reînvăţăm să construim în mod civilizat: nu vorbesc aici de marile monumente, ci de o "bună banalitate" care să îţi permită să te înscrii cu modestie într-un context dat. Este limpede că nu există o strategie coerentă de urbanism în Capitală: în cel mai bun caz se "cîrpeşte", pe ici, pe colo... Ce poate face un arhitect, în aceste condiţii? Şi cum e mai bine: să pui în valoare o clădire veche ridicînd alături de ea o construcţie foarte modernă, sau să faci ceva asemănător? (În zona Pieţei Quito, de pildă, am văzut două blocuri recente care respectau arhitectura modernistă interbelică...) O strategie coerentă nu ţine doar de un proiect urbanistic şi arhitectural. Avem un plan general de urbanism pentru Bucureşti, care este însă contrazis permanent de noile evoluţii. Strategia coerentă înseamnă şi o politică urbană coerentă, şi asta ţine şi de administraţie. Pe lîngă toate astea, trebuie să existe o societate civilă care să se preocupe şi de felul în care se schimbă oraşul şi să se certe, dar şi să lucreze împreună cu arhitecţii. Întrebarea ta se referă însă şi la stiluri arhitecturale, şi la relaţia cu un context existent. Ei bine, eu cred că orice stil a fost modern la vremea lui şi că orice epocă are dreptul la expresia proprie. Aşa că nu înţeleg de ce, mai ales în Bucureşti, nu ar trebui să facem arhitectură în stil modern. Pastişa este una dintre cele mai sigure căi către kitsch. Din păcate, pentru multă lume care, pe drept cuvînt, se sperie de distrugerile de astăzi, intervenţia agresivă e sinonimă cu modernitatea. Înscrierea într-un context vechi ţine însă de cu totul alte lucruri: de scară, în primul rînd, de o anumită discreţie, eventual de o reinterpretare a anumitor elemente ale acelui loc... E oare Casa Poporului mai puţin distructivă fiindcă e realizată într-un stil pseudoclasic? Îmi permit să pledez pentru un modernism responsabil. Se renovează case vechi, ceea ce e un semn bun. În acelaşi timp, rezultatul acestor renovări este alarmant şi strident: faţadele sînt vopsite în culori tari - mai rău: sînt combinate culori pe care orice pictor nu le-ar combina decît în cele mai negre coşmaruri cromatice (vezi blocul din Eminescu colţ cu Dorobanţi, de vizavi de ASE)! Nu ar trebui să existe un "cod" al culorilor, valabil măcar pentru centrul Bucureştiului? Pînă unde poate merge libertatea proprietarului? Poate că un cod general ar fi exagerat; Bucureştiul nu e totuşi Veneţia. Însă ar trebui ca proiectul de culori şi materiale pentru o casă nouă sau renovată să fie aprobat în cadrul autorizaţiei de construcţie şi, odată aprobat, să fie şi respectat. Şi tîmplăria e extrem de importantă: chiar dacă respecţi golurile de ferestre existente, înlocuirea generalizată a tîmplăriilor vechi cu unele noi, cu un desen complet diferit şi cu materiale agresive vizual distruge într-un mod simplu şi eficient imaginea unei case. Lucrurile la care te referi tu ţin însă şi de prost-gust, iar soluţia pentru aceasta ţine mai mult de educaţie, decît de reglementări. Ceea ce aş mai reproşa eu legislaţiei noastre este şi faptul că este strict prohibitivă şi deloc stimulativă. În Franţa, de pildă, cineva care renovează o casă veche în mod corect, făcînd deci un efort suplimentar, beneficiază de finanţări directe sau de scutiri de impozite. În fine, cazul de care vorbeai este reprezentativ pentru o problemă culturală aparte: imobilul respectiv este una din clădirile valoroase ale modernismului interbelic - din punctul meu de vedere, cel mai fertil şi valoros moment al arhitecturii româneşti a ultimelor două secole. Însă, chiar pentru majoritatea membrilor elitelor culturale de astăzi, acest patrimoniu nu pare demn de protejat: sînt case prea simple, fără decoraţii, "cutii", vezi bine. Ca atare, el este agresat chiar mai rău decît casele de sfîrşit de secol sau cele neoromâneşti. Ce să mai pretinzi de la restul societăţii, pentru care visul arhitectural de astăzi pare a fi, în majoritatea cazurilor, un fel de combinaţie între arhitectura ceauşistă, suburbia americană şi gardul de închisoare? Nu se ştie că o mare parte a arhitecţilor, artiştilor şi oamenilor de cultură, care vizitează Bucureştiul, o fac mai ales pentru a vedea aceste clădiri şi ansambluri. În ritmul de acum, cea mai mare parte dintre ele o să dispară sau vor fi mutilate în mod iremediabil. Acesta e cu siguranţă un domeniu în care libertatea proprietarilor ar trebui ceva mai strict îngrădită. a consemnat a.l.ş.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Wizz Air va introduce noi rute cu plecare din București și Cluj-Napoca. Care sunt acestea şi cât costă călătoria
Compania Wizz Air anunţă că va introduce cinci noi curse directe către destinaţii din Europa, cu plecare din Bucureşti şi Cluj-Napoca.
image
„Îmbrobodirea” femeilor: Ce spun un psiholog și un sociolog despre ultimele declarații ale Arhiepiscopul Tomisului
Arhiepiscopul Tomisului a rămas în Secolul XVII, spun experții care au analizat ultimele declarații controversate ale acestuia despre faptul că femeile căsătorite ar trebui să poarte capul acoperit.
image
Cum a ajuns un bărbat să construiască o tavernă grecească în propria curte: „Avem o listă de așteptare și primim clienți de peste tot”
Un bărbat de 44 de ani a construit o tavernă grecească în propria grădină. El a cheltuit peste 20.000 de euro pentru a putea primi oaspeți din întreaga lume, conform Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.
image
Războiului din Pacific: decriptarea codului japonez JN-25b
Un salt major pentru SUA în domeniul informațiilor a avut loc în februarie 1942, când criptanaliștii US Navy au început decriptarea mesajelor japoneze trimise cu ajutorul codului naval standard JN-25b.
image
Nicolae Ceaușescu a făcut de gardă la catafalcul lui Tudor Arghezi / FOTO
De un asemenea privilegiu nu s-a bucurat nici un scriitor în Istoria României.