Starea de după orgie

Fizionomia sentimentului care stăruie acum asupra Chişinăului şi, indirect, asupra întregii ţări este una asemănătoare unei situaţii de după orgie, cînd una dintre fetele active a depus dimineaţa plîngere de viol la Poliţie, iar restul participanţilor-băieţi, luaţi prin surprindere, par deopotrivă descumpăniţi de noua calitate de "bănuit" şi totodată derutaţi de noul cadru în care este gîndit întreg evenimentul din seara precedentă. Revizuirea reperelor, reprogramarea situaţiei şi, post-factum, a cauzelor ce au provocat-o s-au făcut din mers. Timpul ameninţa să se scurgă în defavoarea celor care îşi îngăduiau răgazul de a se sustrage, fie şi pentru o clipă, iureşului întîmplărilor, pentru a căuta sol tare sau refugii temporare. Dinspre politicieni " manifeste, declaraţii, acuze. Dinspre cetăţeni, în mod general şi covîrşitor, teamă pentru pierderea unei securităţi personale ameninţate de represaliile " reale sau închipuite " ale forţelor de ordine, dar şi scîrbă împotriva "confiscării" sau "eroziunii" unor tipuri tradiţionale de identificare sociopolitică (etnie, protest, opoziţie, putere), complet reformulate în săptămîna 6-12 aprilie. Proteste pe rînd Moldova arată acum ca o cetate dublu asediată, din interior şi din exterior. Intern, de frustrările şi deziluziile care au luat loc entuziasmului cvasigeneral al zilei de marţi. Din revoluţie în "loviluţie", de la revoltă firească la provocare înscenată " doi poli spre care opinia publică moldovenească a fost împinsă brutal, într-un timp foarte scurt: prea brusc, prea dur. Apoi, asediată de frica paralizantă care a îmbibat aerul Capitalei, alimentată atît de starea incertă proprie oricărei situaţii de tensiune, cît şi de un intens bruiaj zvonistic, lipsit de sursă, destinatar de mesaj care amplifică sentimentul colectiv de insecuritate şi caută supape eliberatoare prin culpabilizarea, fără triaj, a Poliţiei, a puterii, a opoziţiei. Se arestează în draci, se violează la izolatoarele de detenţie preventivă, sînt morţi, vin maşini blindate în oraş etc. Cum frica are ochi mari, aproape fiecare găseşte pisici negre pe fundalul primăvăratic al urbei. În fine, cumva ilogic, dar real, un duşman intern al cetăţii pare a fi himera intervenţionismului străin (românesc sau rusesc), monedă curentă în dezbaterile politice autohtone, ce a căpătat un oarecare grad de convertibilitate, asociată fiind unuia dintre firele lui 7 aprilie... Căutarea duşmanilor externi e un sport naţional, practicat atît de putere, cît şi de opoziţie. Din afară, presiunea vine mai ales dinspre diaspora moldovenească, împrăştiată neuniform pe continentele şi ţările lumii " adunări şi manifestaţii de susţinere au avut loc la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Boston, Washington, New York, Dublin. Tradiţionalul dor de casă, sentimentul abandonului de către autorităţi (majoritatea gastarbeiter-ilor moldoveni lucrează şi trăiesc ilegal) şi componenţa socială specifică a emigranţilor (covîrşitor, clasa medie) au generat emoţii spontane de solidarizare cu protestatarii de pe străzile Chişinăului, dar şi aşteptări de un anume tip (revoluţie, schimbare)... Altfel, moldovenii au protestat pe rînd: luni şi marţi (6-7 aprilie) au ieşit în stradă tinerii: mult sentiment (frustrări, entuziasm, dorinţă acută de schimbare), mult potenţial de acţiune, mult "Să facem!", dar foarte puţin "Cum să facem?". Pietrele aruncate în clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei (ghidate de un scenariu nevăzut sau de o stare de moment) au fost expresia inexistenţei unui plan de acţiune gîndit. Junii aveau nevoie de un comentariu coerent " ei au refăcut explicaţia în plan de acţiune " fapta fiind declaraţia şi manifestul lor. După, adică vineri, protestul a fost preluat de mamele şi taţii acelor tineri: mai puţin înclinaţi spre acţiuni violente, aceştia aveau în minte întîi soarta copiilor lor arestaţi, apoi, se aflau în căutarea intensă a unei explicaţii care ar fi ordonat, după o logică sau alta, tumultuoasele zile precedente. În fine, spre sfîrşitul săptămînii (protestul autorizat de duminică, 12 aprilie) strada a fost umplută de părinţii părinţilor copiilor, adică de bunici: cuminţi, ascultători, răbdători, rezistenţi la eventuale provocări, aceştia au citit poezii patriotice, au cîntat cîntece, au compus manifeste şi declaraţii, au organizat comitete... Ce urmează? Radicalizarea discursurilor de ambele părţi ale "frontului" pare a fi o primă consecinţă, dar şi o primă linie a evoluţiilor de viitor. "Puci" contra "provocare" e, probabil, paradigma retorică ce va încadra, pe viitor, două tablouri istorice dominante ale zilei de 7 aprilie 2009. Eventual, neutrul "criză" ar putea fi o soluţie retorică de compromis şi oarecum corectă din punct de vedere politic... În definitiv, această polarizare nu a făcut decît să strîngă rîndurile adepţilor şi simpatizanţilor partidelor/liderilor implicaţi în eveniment, majoritatea rămînînd pe poziţiile iniţiale: nimeni nu a convins pe nimeni. La nivel pur politic, pot fi avansate două scenarii. 1) Votare (alegere) repetată " însă monopolul mediatic total al Partidului Comuniştilor face orice concurenţă electorală dezavantajoasă şi, cum este puţin probabil ca adepţii celor patru partide parlamentare să-şi modifice opţiunea, grupul-ţintă îl reprezintă indecişii, la care va ajunge, în mod primar, doar mesajul partidului de guvernămînt. 2) Alegerea unui preşedinte comunist cu voturile opoziţiei, prin recunoaşterea legitimităţii şi corectitudinii alegerilor din 5 aprilie. Se poate produce în două moduri: la nivel colectiv şi partinic (o coaliţie comunişti-cineva din opoziţie, aşa cum s-a produs la 4 aprilie 2005) sau la nivel individual (prin recrutarea/cumpărarea unor deputaţi aleşi pe listele opoziţiei). Ambele scenarii sînt relativ proaste pentru opoziţie. Aceasta se poate însă consola, prin perspectivele ce i se deschid, pe termen lung, din beneficiile funcţiei de primar a unuia dintre liderii săi, Dorin Chirtoacă, dar şi din resursele şi pîrghiile legislative ale statutului de deputat.