Standuri

* Tema pe care o propune anul acesta pavilionul Israelului dezvoltă ideea traumei istorice şi a sacrificiului uman. O naţie măcinată de război şi de moarte imprimă arhitecturii simbolismul cultural al caselor comemorative, ca fiind expresia supremă a unei culturi. Clădirile comemorative devin astfel un seif al documentarelor istorice despre trecut. Expoziţia conturează portretul unei caracteristici unice a Israelului: privirea către trecut (prima cameră, plină de copaci din hîrtie neagră), legată în permanenţă de privirea către viitor (cea de-a doua cameră, plină de copaci roşii). Liantul între cele două spaţii diametral opuse, contrastante, dar mereu împreună, este o imagine video, proiecţia scenei unei tragedii: o mamă, ţinîndu-şi în braţe fiul ciuruit de gloanţe. Viitorul pentru israelieni nu poate exista fără trecut, iar casele comemorative devin astfel centrul vital pentru a se putea porni mai departe. (S. G.) * Expoziţia Venezuelei, intitulată "Oraşul celorlalţi", a fost, de departe, cea mai politizată şi subversivă în măsura în care toate celelalte ţări s-au întrecut în a răspunde - arhitectural vorbind - cît mai pragmatic provocărilor climatice sau sociale ale timpului. În tot standul venezuelean nu se afla decît un afiş cu perspectiva aeriană a cîtorva mii de coteţe în care trăiau sud-americanii dintr-un cartier mărginaş. Textul însoţitor spunea: "Înţelegeţi asta: oraşele noastre s-au născut în mijlocul unei societăţi total diferite de a voastră, pe care n-o putem imita; a noastră (lumea a treia) este diferită, are rădăcini diferite şi altă soartă. Reţetele voastre, care sînt reţetele divertismentului, nu ne sînt utile, lăsaţi-ne cu greşelile şi cu destinul nostru. Nu ne judecaţi fără să ne înţelegeţi, pe viitor s-ar putea chiar să vă învăţăm cîte ceva". La puţină vreme după Bienală, preşedintele venezuelean Hugo Chavez a declarat la ONU, chiar a doua zi după discursul lui Bush Jr.: "Diavolul a venit chiar aici, ieri, iar mirosul de sulf se simte chiar şi acum... Ca purtător de cuvînt al imperialismului a venit să ne împărtăşească propria reţetă de conservare a actualelor tendinţe de dominare, exploatare şi jefuire a popoarelor acestei lumi". Exorcizarea lui Hugo Chavez s-a făcut cu citate din Noam Chomsky. (M. C.) * Mie, din toată Bienala, cel mai mult mi-a plăcut pavilionul Marii Britanii. Pentru că acolo am stat cel mai mult şi, dacă am stat atît înseamnă că mi-a plăcut, nu? Adică, făceam ce făceam, mergeam prin toate pavilioanele, după care - ţuşti, înapoi la britanici! "Home Sweet Home" (că doar eram sponsorizaţi de British Council, right?) Mi-a plăcut pentru că era cel mai interactiv (mă rog, interactiv la nivelul meu!). "Interactiv", aici, însemna că era masa aia plină de poze pe care le decupai şi le lipeai (chit că nimeni nu cred că se mai uita la ele, după ce le lipeai pe un panou!)... Mai erau o tablă de clasă şi cîteva crete, aşa că puteai scrie pe tablă tot felul de chestii, fraze care începeau cu "If" (chit că nimeni nu cred că le lua în seamă!)... Lumea intra, pleca, forfotea în jurul meu - eu îmi vedeam, neclintit, de treabă. Cred că unii s-au gîndit chiar că aş putea fi un figurant, plătit de britanici să mă fac că mă joc... Dar nu mă plătise nimeni, chiar mă jucam "gratuit", de plăcere! Şi m-am simţit, într-un mod destul de naiv, destul de "util"... nu ştiu... deşi nu era decît un spaţiu unde-ţi mai odihneai trupul şi te jucai cu foarfeca şi lipiciul. Unele standuri nu le-am înţeles: de ce era pavilionul danez (adică danezii, care practic au inventat designul modern!) plin de chestii chinezeşti?! De ce era pavilionul finlandez de două ori (o dată la ţări scandinave şi încă o dată separat)?? De ce era pavilionul spaniolesc numai cu femei vorbind în monitoare? Şi, în fine, despre ce era vorba în pavilionul rusesc - ăla cu intrarea ca-ntr-o datcha?! Mirosea frumos a lemn, da’ altfel n-am înţeles nimica... (a. l. ş.)