"Standardele noastre de viaţă nu sînt încă europene, ci româneşti” - interviu cu Gabriela CREŢU, fost deputat în Parlamentul European -</i>
În general, folosim atributul european pentru a desemna o înaltă performanţă. A fi european e de bine, o etichetă pentru ceva ce nu avem şi ne-am dori. Ignorăm însă un lucru: pentru unele domenii există standarde definite la nivel comunitar, pentru altele, nu. Acesta este şi cazul sistemelor de sănătate. Uniunea Europeană nu are competenţe să organizeze "un sistem de sănătate" şi, drept urmare, nici să-l definească, ci poate doar stabili obiective generale de atins. Astfel, Tratatul Uniunii Europene fixează ca ţintă asigurarea unui "înalt nivel de protecţie în domeniul sănătăţii" pentru toţi cetăţenii, dar prerogativul alegerii modalităţilor de a face acest lucru rămîne la nivelul fiecărui stat; în compensaţie, există o reglementare cu caracter obligatoriu care să asigure coordonarea eficientă între cele 27 de sisteme diferite ale statelor membre. Doar normele de protecţie împotriva bolilor pandemice sînt europene în sens propriu, pentru că pandemiile nu au nevoie de paşaport. Nici cetăţenii nu mai au. Există 27 de sisteme de sănătate, dar un spaţiu unic, fără graniţe, în care cetăţenii circulă " pentru a munci, în scop turistic sau, din ce în ce mai frecvent, pentru a-şi îngriji sănătatea într-un alt stat membru decît cel în care trăiesc. Cît de eficiente/aplicabile sînt aceste norme avînd în vedere diferenţele existente de la un stat membru la altul? Trebuie să înţelegem că există o diferenţă clară între a stabili obiective de atins şi norme obligatorii de aplicat. Uniunea Europeană şi-a stabilit o "Strategie pentru sănătate pentru perioada 2008-2013", în care se fixează un cadru minim şi comun pentru a creşte nivelul de acces şi calitatea tratamentelor, însă nu obligă statele membre la atingerea vreunui nivel de dotare, tehnologizare sau educare a pacienţilor. Un element pozitiv este că acest program oferă finanţare pentru proiecte în domeniul sănătăţii pe baza relevanţei acestora în contextul european. România poate astfel să obţină fonduri europene pentru proiecte din domeniul sănătăţii. În virtutea atribuţiilor care îi sînt conferite, UE derulează şi acţiuni menite să amelioreze sănătatea publică, să prevină bolile şi să identifice sursele de pericol la adresa sănătăţii; se aduce astfel un plus de valoare acţiunilor derulate de statele membre; nu poate şi nu-şi propune să înlocuiască responsabilitatea acestora în organizarea asistenţei medicale a populaţiei. Politicile europene în materie de sănătate se află în raport de interdependenţă cu cele de protecţie a consumatorilor. Siguranţa produselor şi serviciilor " inclusiv siguranţa alimentară şi sistemul de alertare rapidă în sectorul alimentar " reprezintă priorităţi esenţiale; la fel, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, protecţia împotriva riscurilor la locul de muncă, împotriva accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Politicile privind sănătatea şi mediul trebuie, de asemenea, să fie asociate pentru a se atinge un nivel înalt de protecţie a sănătăţii. Politicile consacrate dezvoltării tehnologice şi societăţii informaţionale includ aspecte legate de sistemele sanitare şi de sănătatea publică. Investiţiile în domeniul sănătăţii la nivel regional sînt susţinute prin fondurile structurale, menite să reducă dezechilibrele existente între statele membre sau în interiorul aceluiaşi stat membru şi să contribuie la consolidarea coeziunii economice şi sociale la nivel european. O serie de proiecte de cercetare sînt concepute astfel încît să ofere sprijinul ştiinţific necesar pentru a face faţă provocărilor în materie de sănătate. Evaluarea şi autorizarea produselor medicinale reprezintă un alt aspect cheie. Să luăm cazul României. Ministrul Sănătăţii, dl Ion Bazac, declara într-un comunicat de presă că numai pentru dotarea spitalelor cu aparatură medicală modernă România are nevoie de 2 miliarde de euro pentru a ajunge la nivelul de bază al dotărilor din ţările membre. În ce stadiu ne aflăm aşadar cînd vorbim de asigurarea unui "înalt nivel de protecţie în domeniul sănătăţii"? Nevoia de finanţare este reală, dar 2 miliarde de euro nu este o sumă prea mare pentru o problemă socială atît de importantă. Ce resurse şi cît sîntem pregătiţi să investim în sănătatea noastră reprezintă într-adevăr întrebarea serioasă pe care trebuie să ne-o punem. Bunăstarea cetăţenilor este responsabilitatea statului. Dacă facem o scurtă evaluare prin prisma rezultatelor, situaţia este tragică. Vă dau doar un exemplu: rata de mortalitate evitabilă, adică acele afecţiuni care pot fi tratate într-un sistem de sănătate funcţional. În România, aproape jumătate din decesele la bărbaţi şi peste o treime din cele la femei ar putea fi evitate. Altfel spus, din cauza disfuncţiilor sistemului sanitar, în România mor anual peste 60.000 de oameni, în fiecare an dispărînd populaţia echivalentă a unui oraş de talia Vasluiului. Performanţa sistemului sanitar, care are în vedere ameliorarea sănătăţii, capacitatea de răspuns faţă de aşteptările populaţiei şi asigurarea echităţii în ceea ce priveşte contribuţia financiară ne situează pe locul 99 în lume. Nu doar indicatorii stării de sănătate sînt defavorabili, ci şi cei care se referă la accesul la asistenţa medicală de bază. Modelul actual pune accent pe asistenţa curativă şi preponderent pe cea spitalicească, în defavoarea celei ambulatorii şi de asistenţă primară. Cu jumătate din populaţie care locuieşte în mediul rural, unde spitalele funcţionale sînt cum ştim, acest model generează probleme majore privind accesul la îngrijirea primară. Care credeţi că sînt diferenţele între ţara noastră şi restul statelor membre în ceea ce priveşte sistemul public de sănătate (în accepţiunea largă a termenului, respectiv dotări, pregătire profesională, funcţionarea instituţiilor, relaţiile personal medical-pacient etc.)? Diferenţele dintre spitalele noastre şi spitalele din alte state membre sînt proporţionale cu diferenţele economice dintre România şi celelalte state membre. Problema vine din lipsa resurselor, dar şi din inadecvata lor alocare; în unele cazuri, cheltuirea lor abuzivă. Ocupăm însă ultimul loc în Uniune în ceea ce priveşte numărul de medici. România are cu o treime mai puţin personal medical la 1000 de locuitori faţă de media UE; avem cel mai mic număr de doctori, dentişti, asistenţi medicali sau farmacişti, raportat la populaţie. Pregătim ceva mai multe cadre, dar multe dintre ele părăsesc ţara… De asemenea, accesul la medicamente rămîne o problemă perpetuă pentru pacienţi; epuizarea medicamentelor compensate în primele zile ale unei luni a ajuns o situaţie cvasinormală. În acest context, nu este surprinzător că, deşi eforturile financiare ale statului român au crescut considerabil, senzaţia de lipsuri din sistem continuă să persiste şi să se acutizeze. Mari diferenţe există şi între zonele ţării; mediul rural continuă să fie în cea mai dificilă poziţie din acest punct de vedere. Rata brută a mortalităţii a fost în mediul rural de aproape două ori mai mare decît în mediul urban, atît din cauza îmbătrînirii populaţiei, cît şi din cauza carenţelor de îngrijire. Diferenţe există însă şi între restul ţărilor membre UE. De ce natură sînt ele? Putem vorbi de rezultate diferite, în primul rînd. Aici sîntem noi pe ultimul loc. Rezultatul diferit este combinaţia a numeroşi factori: numărul şi pregătirea cadrelor medicale, procentul din PIB destinat sănătăţii, raportul dintre regimul public şi cel privat, accentul pus pe prevenţie sau, dimpotrivă, pe tratare, educarea (sau nu) a cetăţenilor pentru sănătate, reglementarea responsabilităţii în caz de eroare medicală etc. Sigur este că avem de la cine învăţa sau împrumuta experienţe aplicabile. De exemplu, în Danemarca există un sistem computerizat de păstrare a fişelor medicale; doctorii pot accesa, în orice moment, informaţiile privind un pacient, medicamentele prescrise în trecut sau alergiile de care suferă. Dacă prescrie, din greşeală, un medicament care ar putea cauza complicaţii, se declanşează, automat, o alarmă. Germania derulează un program de educare a pacienţilor, în special a celor care suferă de boli cronice, program cu rezultate excepţionale. Marea Britanie a înfiinţat un institut care evaluează tratamentele pentru a determina care este cel mai eficient din punct de vedere al raportului calitate-cost şi pentru care sistemul naţional de asigurări de sănătate ar trebui să plătească. Franţa are cea mai scăzută rată de decese din cauze care ar fi putut fi prevenite pentru că are cei mai mulţi doctori pe cap de locuitor şi un sistem de sănătate în care statul se ocupă de cetăţenii clasei de mijloc şi de cei săraci; bogaţilor li se permite să-şi plătească servicii medicale de înaltă calitate... În Spania, principiul accesului universal este respectat cu stricteţe. Oricine are nevoie de îngrijire medicală o primeşte. Obiceiurile sănătoase sau nu pe care le are populaţia diferă şi ele. Respectul faţă de lege şi cheltuirea banului public, de asemenea. Ce presupune, în accepţiunea Uniunii Europene, termenul de "pacient european"? Care sînt drepturile pacientului european? Foarte puţini români ştiu că odată ce au devenit cetăţeni ai Uniunii au şi dreptul de a fi trataţi la cele mai înalte standarde medicale, în orice stat membru al UE. "Paşaportul" european al pacientului comunitar se numeşte E 112 şi acordă dreptul la tratament într-un alt stat membru atunci cînd nu există servicii echivalente în ţara de reşedinţă a pacientului. Împreună cu setul de analize şi o adresă de la medicul curant care să specifice faptul că tratamentul nu poate fi făcut în România, un bolnav poate deconta 70% din costurile tratamentelor şi operaţiilor efectuate în străinătate. Cu condiţia ca serviciul medical să facă parte din pachetul de servicii decontate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar pacientul să fie asigurat şi să dovedească acest fapt. În cazul în care acest drept îi este refuzat, orice "europacient" român poate depune o plîngere la Curtea Europeană de Justiţie. Chiar dacă există diferenţe între sistemele naţionale de sănătate ale ţărilor membre, toate trebuie să respecte aceleaşi drepturi ale pacienţilor. Declaraţia drepturilor pacienţilor, elaborată în acord cu prevederile Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, reafirmă drepturile umane fundamentale în privinţa sănătăţii: protecţia demnităţii şi integrităţii persoanei şi promovează respectul faţă de pacient şi de nevoile lui. Declaraţia instituie 14 drepturi fundamentale ale pacientului "european": dreptul la măsuri de prevenţie, accesul la serviciile de sănătate, dreptul la informare, dreptul de a-şi exprima consimţămîntul liber în privinţa unei proceduri sau medicaţii, dreptul la libera alegere, la intimitate şi confidenţialitate, respectul faţă de timpul pacientului, respectarea standardelor de calitate, siguranţă, inovaţie, evitarea suferinţei şi durerii inutile, tratament personalizat, dreptul de a depune plîngere şi de a primi compensaţii. De la 1 ianuarie 2007 sîntem europeni, cetăţeni europeni; dar standardele noastre de viaţă nu sînt încă europene, ci româneşti. Pînă la integrarea deplină mai avem un drum lung de parcurs. Sănătatea este domeniul care ne arată cel mai bine distanţa... Gabriela Creţu a fost deputat în Grupul Socialist al Parlamentului European şi a făcut parte din Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor (membru), Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale, Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen (membru supleant). Între altele, s-a ocupat de drepturile "pacientului european". a consemnat Ruxandra TUDOR
