Standarde înalte și nu prea
lui Leo
La începutul anilor ’80, urbanizarea lui Ceaușescu mi-a dislocat întreaga familie și aproape toată comunitatea de agricultori bulgari catolici din Cioplea (întemeiată la începutul secolului al XIX-lea), la acea vreme o periferie a Bucureștiului (acum zona Dristor). Strămutarea noastră s-a petrecut în același cartier, într-un șantier care a durat mai bine de cinci ani, astfel că drumul de la noua locuință de bloc pînă la școală traversa zona în care fuseseră casele familiei mele, ale rudelor și ale vecinilor, acum risipiți care încotro. Buldozerele încă puneau la pămînt rămășițele unor vieți care aveau să nu mai semene cu nimic din ce urma să vină.
Memoria afectivă a unui copil de 7 ani reține suficiente detalii pentru a reconstrui o lume, în care casele și curțile erau foarte diferite, în care atmosfera unui prînz mîncat la umbra unui copac alături de oamenii care lucrau pămîntul nu se compară cu nimic trăit după aceea și în care discuțiile lor permanente erau prilej de (auto)cunoaștere și educație. Pentru cei mai în vîrstă a fost o schimbare care a produs niște suferințe, pentru unii fatale; pentru noi, copiii de la bloc, amintirile au fost aruncate în niște sertărașe, redeschise abia în anii propriei maturități. Adaptarea rapidă la ritmul și cutumele vieții la bloc a măturat temporar diferențele colosale și a făcut loc lumii noi.
Eficienta lume nouă
Satira Mon Oncle a lui Jacques Tati, din 1958, despre consecințele standardizării societății și automatizării din anii ’50 ai secolului trecut, are încă ecouri adecvate și instructive pentru lumea noastră hipertehnologizată, în care sîntem captivi, fără excepție. Este unul dintre filmele care produc efecte la orice vîrstă, în orice epocă și pentru oricine are un dram de atenție, puțintică răbdare și își face timp în agenda foarte ocupată.
În partea de oraș în care se ridică cartiere cu blocuri sau vile ultramoderne, ultimul răcnet în materie de automatizare domestică, trăiește familia Arpel, la fel de robotizată ca obiectele din această casă. Comunicarea între cei doi soți și relația lor cu băiatul de 9 ani au aceleași standarde înalte, absurde, inutile și, astfel, ridicole. Tati speculează melancolic, dar lucid, tranziția de la urbanul ponosit și aparent greoi la cel ultramodern și posibil eficient. Monsieur Hulot (personajul recurent interpretat chiar de Tati) face de mai multe ori drumul între cartierul vechi în care locuiește și zona nouă de blocuri și vile moderne unde locuiesc sora, cumnatul și nepotul său.
Există în film un moment care mă emoționează de cîte ori îl revăd. Hulot trece printr-o rămășiță a unui gard din lumea veche spre lumea nouă, o graniță bine trasată, dar șubrezită de viteza și forța cu care șantierele vor reorganiza spațiul, viața și conștiințele viitorilor locatari. În momentul în care face pasul dintr-o parte în alta, una dintre cărămizile gardului se desprinde, iar Monsieur Hulot o observă, se întoarce și o pune la locul ei, într-un gest inutil și disperat, dar executat cu discernămînt și precizie. Scena reprezintă miza satirei și este ilustrativă pentru întregul film.
Jacques Tati a fost comparat de multe ori cu Charlie Chaplin, lucru care la prima vedere pare logic și natural. Doar că modul în care Chaplin inventează instrumente și situații pentru personajul său și în care gag-ul și satira construiesc povestea este foarte diferit de felul în care Tati pune în situații obișnuite inadecvarea și fractura, chiar așa în tușe exagerate. De pildă, sînt două situații hilare cu cei doi soți Arpel prinși în capcana propriei case automatizate; una în timpul zilei, în care sînt prizonierii garajului din care nu mai pot ieși, sperînd în rezolvarea și deschiderea ușii cu aportul cîinelui, și una, pe timp de noapte, în care vila arată ca un roboțel care pare că i-a înghițit pe soții Arpel și acum ei au devenit ochișorii vii, captivi în capul robotului, home sweet home.
Filmul este un du-te-vino între cele două lumi, punîndu-le în conflict permanent, fie că este vorba despre arhitectură și utilitățile domestice, comunicarea și relațiile dintre oameni, fie despre rostul și rolul individului în raport cu propria existență și cu comunitatea. Satira lui Tati se sprijină pe contrastul exagerat, pe antinomia demonstrativă, pe o coregrafie atentă la care participă burlescul și absurdul, toate într-un construct sonor care dirijează, pune accentele necesare și chiar manipulează.
Încă de la începutul filmului, zgomotul de pichamăr îmblînzit de melodia ludic-melancolică setează această fractură dintre lumi, construind pe acest model un prezent problematic, în care automatizarea bruiază comunicarea și conduce la gesturi și comportamente mecanice, fără voință și fără viață, iar standardizarea la nivel înalt contribuie la spoirea propriei existențe, a parvenirii cu spectacol, la justificarea binelui prin bunuri.
Domnul Hulot, omul trecutului, deține niște virtuți pe care le accentuează Tati din nevoia de a trage de mînecă societatea și individul minunatei lumi noi, și inclusiv pe noi. Dacă în anii ’50 ai secolului trecut standardizarea, automatizarea și depersonalizarea nu făcuseră atît de multe victime, acum, în primul sfert al secolului 21, lucrurile au devenit aproape de necontrolat. Sîntem conștienți sau nu, ne place sau nu, toți am căzut în capcana tehnologizării și sîntem prinși în plasa nevoii imediate, nerăbdătoare a răspunsului (de multe ori isteric, radical și irațional), a rezolvării (de multe ori fușerite, egoiste sau inadecvate), a satisfacției (superficiale și deci nemulțumitoare) și a succesului (cu orice preț și fără responsabilizare).
Răbdare și tutun
Automatizarea din film și tehnologizarea din viețile noastre contemporane par a avea rostul de a ne cîștiga niște timp și energie pentru noi și oamenii de lîngă noi, doar că și în cazul ficțiunii lui Tati, și în cel al propriilor vieți devenim noi sclavii instrumentelor care ar fi trebuit să ne facă viața mai ușoară.
În acest context, filmul lui Tati nu ne prezintă doar problema, ci și soluția. Și de multe ori sîntem tentați să ridiculizăm absurdul și inutilul care definesc viața celor din vila Arpel și să ne și delimităm de ei (deh, noi sîntem întotdeauna altfel!), și omitem sau minimalizăm soluția pusă la dispoziție de Hulot-Tati. Cu pipa lui în colțul gurii, Monsieur Hulot este atent la toți cei cu care intră în relație, de la nepotul și vecinii, chiar pînă la măturătorul pisălog și vorbăreț pe care îl amînă cu gesturi politicoase, și este probă autentică a ideii lui Simone Weil că „atenția este cea mai rară și mai purăformă de generozitate”.
Una dintre scenele cele mai concludente este cea în care unchiul Hulot își ia nepotul și îl traversează pe bicicletă dincolo, în cartierul lui, în lumea veche, în lumea zumzăitoare. Domnul Hulot, deși nevinovat pentru stropirea unui individ de pe trotuar, se oprește, se întoarce, se dă jos de pe bicicletă, îi cere scuze năpăstuitului care vociferează și se oprește să rezolve neînțelegerea. Copilul se desprinde și se duce la gașca de copii din cartier unde își desfășoară o întreagă campanie de farse, fac pariuri, banii cîștigați sînt puși la grămadă ca să-și cumpere de la un vînzător ambulant niște produse la care parenting-ul de secol 21 ar face atac de panică, rîd și se distrează pe seama adulților păcăliți. În tot acest timp, domnul Hulot rămîne la discuții cu individul care a și uitat incidentul, acum deja dezbătînd alte și alte subiecte. Libertatea, atît a adulților de pe străzile cartierului vechi, cît și a copiilor de pe maidan, este pusă în antinomie cu relațiile conduse de automatisme, fațade, reguli stricte, de pildă, în contrast cu grădina casei ultramoderne pe unde adulții, dar și copilul trebuie să meargă pe niște dale și potecuțe special amenajat, nici un centimetru la întîmplare, stînga sau dreapta.
Astfel, viteza, graba, grija, nesiguranța timpului prezent nu mai fac loc atenției și răbdării. Răbdarea are o conotație negativă, de evitat, de ocolit. La prima simțire, răbdarea pare să însemne să reziști, să tolerezi și să aștepți, verbe ale pasivității care pentru lumea contemporană, agitată și foarte ocupată, vin în conflict cu productivitatea, competitivitatea și performanțele. Astfel, să ai răbdare cu alții în lumea asta pare anacronic și ineficient, deși ne-am dori ca ceilalți să aibă răbdare cu noi. Asta implică să fim atenți la celălalt și să îl ascultăm. O banalitate. Foarte simplu de spus, dar deloc ușor de făcut. Monsieur Hulot este invitația la răbdare și soluția pentru condiția de posibilitate a bucuriei alături de ceilalți. Spiritul ludic autentic și dispoziția senină permanentă sînt contagioase, îi contaminează și pe alții, așa cum este pus pe tavă la finalul filmului. Răbdarea dă roade.
La cursurile de educație cinematografică, invariabil, îi întreb pe copii în care dintre cele două case și-ar dori să locuiască. Cei mai mulți nici nu clipesc și se declară curioși să vadă cum este în casa domnului Hulot, nu doar parcursul aparent anevoios și în mod cert amuzant pe scările întortocheate ale locuinței. Cei cîțiva dintre tinerii mai critici la adresa clădirilor vechi, pestrițe și prăfuite, dintr-o epocă apusă, încep să enumere avantajele casei moderne, însă pe drumul argumentației încep să realizeze dezavantajele lipsei de comunicare între membrii familiei, ale lipsei de atenție autentică a părinților, și avantajele libertății și comunicării în preajma unchiului Hulot.
Nu am asistat la demolarea casei mele. Bunicii mi-au povestit că au sperat că vor putea construi o casă cîndva și s-au gîndit că vor refolosi parchetul din casa în fața căreia așteptau nerăbdătoare buldozerele. N-a mai fost timp.
Ileana Bîrsan este critic de film, cofondator DOKStation.
