Stăm în titluri

Cristina Corciovescu m-a rugat să-i dau top ten-ul personal al celor mai bune filme din istoria cinematografiei române pentru o gală pe care vrea s-o organizeze. După ce l-am alcătuit, am observat că aproape jumătate din filme erau realizate după 1990. Acest lucru mi-a dat de gîndit. România a avut înainte de ’89 vreo cinci-şase regizori importanţi, dintre care: doi au murit după ce au făcut puţine filme şi, ori s-au prăpădit în floarea vîrstei (Alexandru Tatos), ori au murit în exil, cu opera mai mult sau mai puţin în proiect, oricum nedesăvîrşită (Mircea Săucan). Doi au continuat să facă filme şi după decembrie ’89, dar şi-au pierdut vîna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă (Mircea Daneliuc, Dan Piţa). Unul virase de mult spre regia de teatru şi abandonase definitiv filmul (Liviu Ciulei). Un altul a revenit din exil şi a descoperit avantajele coproducţiei, colaborarea cu televiziunile străine făcîndu-l să facă filme mai comerciale, accesibile pe micul ecran, în detrimentul filmelor de autor de altădată (Radu Gabrea). Un altul a murit şi el prematur, după ce după ’90 motorul său a mers în ralanti (Mircea Veroiu). Altul a continuat să facă filme, dar nu a ajuns la nivelul de altădată, atins cu Moromeţii (Stere Gulea). Unul singur a continuat să se menţină "pe val" şi să facă, în coproducţie, filme competitive, deşi nici el nu a reuşit să egaleze valoarea Reconstituirii (Lucian Pintilie). La o privire fugară, cinematografia română de dinainte de ’89 stă în titluri, nu în autori, şi într-o hartă imaginară a ceea ce ar fi putut fi dacă... Nu există o cinematografie de autor pentru că majoritatea regizorilor sînt (dacă sînt) memorabili prin unul, două filme. (Mi-a plăcut La capătul liniei, de pildă, dar nu l-am regăsit pe Dinu Tănase în celelalte pelicule ale sale.) Marii regizori de altădată au trecut graniţa din ’89 încurcîndu-se între limbaje hiperalegorice şi isterii postdecembriste. N-au reuşit să-şi găsească un nou limbaj, dacă celălalt s-a dovedit superfluu (deşi mă gîndesc că un artist adevărat ar trebui să fie egal cu sine, indiferent de epocă). Nici măcar Sergiu Nicolaescu nu mai e ce-a fost. Deceniile de film românesc de pînă în 1990 par azi triste şi uscate. Din sutele, miile de filme produse de casele de producţie de la Buftea nu se cerne decît extrem de puţin. Nu cred că poţi să arunci vina doar în cîrca cineaştilor, dar nici să învinuieşti cu totul sistemul. Mircea Săucan s-a îmbolnăvit literalmente de pe urma genezelor traumatizante ale filmelor sale şi doar emigrarea în Israel i-a permis să mai trăiască liniştit 16 ani. Sergiu Nicolaescu, cu o popularitate care depăşeşte epocile, a continuat să lege film după film şi să fie încă apreciat de mulţi spectatori ca unul dintre marii cineaşti români. Filmele sale au fost trecute pe DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă. Mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie.