Ştafeta maraton

Pînă în 2008, creşterea finanţării spre nivelul necesar a avut un efect limitat. Efectul pozitiv " adevăraţii cercetători au fost mai puţin necăjiţi şi hărţuiţi de sistemul de finanţare. Dar acesta nu s-a îmbunătăţit pe măsură, lucru speculat în momentul "venirii crizei" " singura surpriză legată de aceasta fiind… surprinderea noastră. Cred că şi sfera politicii, şi societatea s-au lăsat înşelate prea uşor de discursul potrivit căruia era o corecţie binevenită reducerea bugetului cercetării din 2008 (fără echivalent în alte părţi sau alte timpuri, fără vreo analiză a consecinţelor " măcar imediate). Schimbările din sistemul de finanţare nu erau zădărnicite de mărimea bugetului, ci de autarhia lui. Or, şocul pecuniar nu face decît să înţelenească şi mai mult parohialismul, închistarea încăpăţînată de care vorbeam. Aşa s-au pierdut şi puţinele efecte pozitive pe care le-a avut creşterea finanţării din 2008. De lovit, se loveşte în capitalul uman în cauză, oricum foarte rarefiat, greu de format, uşor de pierdut. Se impun cîteva truisme, prea adesea ignorate: un om de ştiinţă ajunge la maturitate după două decenii de muncă postuniversitară. Ştiinţa nu se face doar cu vîrfuri, ci necesită un ţesut ştiinţific şi societatea în care acestea să funcţioneze " între altele, asta înseamnă că ştiinţa semnificativă se produce prin eforturi constante de zeci de ani. E un fel de ştafetă cu etape de maraton, în care echipele nu sînt naţionale " se formează doar potrivit unor imperative interne, între participanţi. Un lucru esenţial e un public atent şi competent, dar ultimul lucru de care e nevoie e un public chibiţ care cere socoteală pentru costul încălţărilor, tricourilor şi fanioanelor. Oamenii de ştiinţă reprezintă, probabil, profesia cu cea mai mare mobilitate internaţională. Pe de altă parte, nu sînt muncitori sezonieri " odată plecaţi, nu se întorc prea uşor. Ştiinţele pot fi împărţite în multe feluri: dure şi moi, aplicate/aplicative sau fundamentale ş.a.m.d. Sînt distincţii operaţionale, iar geloziile şi competiţia între ele ţin de firea omului. Dar lupta între ele, exclusivismul reciproc sînt nefundamentate şi extrem de toxice pentru toate. Personal, reducerea finanţărilor nu mă afectează în mod direct. Dar mă afectează foarte mult din pricină că aparţin, prin alegere liberă, acestei naţiuni. Absolut toţi cei pe care-i cunosc şi fac ştiinţa admirabilă (de orice fel) în România o fac din patriotism şi/sau motive sentimentale. O politică nu are legitimitate exploatînd vreuna din aceste categorii, ci doar direcţionînd reglementările tehnice. Or, reducerea finanţării nu face decît un enorm şi greu reparabil rău, iar caleidoscopul de măsuri legislative din ultimul an " legate sau nu de aceasta " nu sînt nici bine definite, nici bine integrate. Aşadar, nu ajută deloc. Nu mă pot gîndi decît la o soluţie, care implică trei componente, fără a fi imediată. Una este politicul. O sumă de reprezentanţi ai domeniului academic au putut să pună un (auto) diagnostic al sistemului educaţional drept "ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate"; sînt foarte curios: cum îşi apreciază clasa politica românească politicile ei din domeniu? Poate notabilităţile politicii româneşti au altă părere; pînă voi afla, socotesc că toate cele patru atribute sînt la fel de aplicabile. Nu sînt deloc interesat să măsurăm precis gradele de responsabilitate pentru dezastrul actual, ci doar de a stabili entitatea cea mai potrivită pentru renaştere. Cred că "politicul" ar trebui să îngăduie comunităţii, breslei ştiinţifice, structurată ea însăşi, să stabilească principiile şi să deseneze structura de rezistenţă a sistemului. Pe acel schelet e loc destul pentru opţiuni ideologice, dar măcar fundamentul ar fi mai bun decît în Legenda Meşterului Manole. Publicul, în schimb, ar putea alege între acest model, al comunităţii, şi necontenitele valuri de schimbări brutale şi contradictorii pe care le vedem de 20 de ani, cu o finalitate indefinibilă. Exigenţele şi responsabilităţile cele mai mari revin oamenilor de ştiinţă. Noi ar trebui să ne găsim simpla solidaritate de profesie, să ne structurăm discuţiile şi să ne putem găsi numitorul comun. Prin firea lucrurilor, sîntem individualişti, angrenaţi în peisaje diferite " tocmai de aceea, principiile fundamentale şi îmbinarea lor, asupra cărora sîntem cu toţii de acord, sînt cheia de boltă a oricărei construcţii. Altfel nu ştiu cum putem ajunge la ea şi cum se poate construi ceva stabil fără aceasta. Fără îndoială, nu e un exerciţiu uşor, dar cu siguranţă nu himeric " o structură a discuţiilor dialectice, dar constructive există deja: "Ad Astra", de exemplu, poate găzdui şi organiza, oricine este călduros invitat să participe. Deocamdată, în România, punctual, se pot face cîteva lucruri, deşi cu atîtea sacrificii. După cum se vede, personal, aleg să nu " împotriva apartenenţei la un înalt şi bogat arbore familial (atît de sînge, cît şi de afinitate electivă) care a ales obstinat contrariul. Nu e din pricină că patriotismul meu nu intră în funcţiune de la o simbrie sau dregătorie în sus. Ci pentru că mă întreb dacă pot continua această filiaţie, din moment ce totul este supus unor schimbări străine de orice logică a profesiei şi societatea pare să fi pierdut interesul. E o catastrofă, fiindcă nu se poate trăi în lumea modernă fără ştiinţe, în sens cuprinzător. Şi nu putem împiedica această catastrofă doar acţionînd pe bucăţele. Octavian Voiculescu este specialist în biologie moleculară, University College, Londra.