Spre manual, birjar!

Problema succesului, atît cît este ea tratată în sociologia culturii (destul de puţin!), este trecută în general la capitolul "receptare". Succesul este considerat o formă a receptării şi este strîns legat de noţiunea de "public". Dar cum de ani buni în ştiinţele sociale nu se mai vorbeşte de "cultură", ci de culturi şi, de dată mai recentă, nu se mai discută de "public", ci de "publicuri", schemele teoretice în care poate fi tratată chestiunea succesului cultural se multiplică în manieră deconcertantă. "Succesul" devine o cutie conceptuală tot mai încăpătoare, în care putem găsi cele mai dispersate situaţii. De aceea cred că este mai util să pornim de la modul în care gîndesc succesul anumite categorii de persoane în situaţii concrete şi relativ omogene. De la modul în care este definit practic. De pildă, am auzit mulţi editori aducînd în discuţie "succesul de stimă" şi "succesul de piaţă" al cărţilor/autorilor, primul măsurîndu-se prin numărul de cronici favorabile sau premii ale breslei, iar celălalt prin numărul de cărţi vîndute. Fără îndoială, pînă la urmă ajungem tot la public(uri). Succesul de stimă înseamnă cucerirea unui public restrîns, dar format din cunoscători; un public a cărui opinie este importantă în cîmpul literar restrîns şi care este aducător de prestigiu. Succesul de piaţă înseamnă acces la marele public şi îndeplinirea prioritară a funcţiei economice a editurii. Prin tensiunea dintre publicul restrîns, de cunoscători, şi marele public, dintre cultural şi economic, ajungem imediat la chestiunea definirii valorii literare, la autonomia estetică şi la teoriile lui Bourdieu în materie. Nu insist. Aş vrea să spun doar că în România editurile funcţionează, în cea mai bună parte, după o schemă a pieţei gîndită de modernitate. Şi la asta nu contribuie atît mentalitatea managerilor, care ar lua-o mult înainte, dacă ar fi cazul, ci mai curînd constrîngerile socio-istorice în funcţionarea lumii literare. Modul cum este definită şi validată valoarea literară are o influenţă enormă asupra modului de a gîndi succesul şi asupra modului de organizare a instituţiilor culturale, indiferent dacă sînt de stat sau private. Iar modul cum ne raportăm noi acum la valoarea literară este strîns legat de faptul că prezervarea autonomiei esteticului a fost mult timp, în regimul comunist, instrument de luptă politică. Fixarea pe lungimea de undă a autonomiei esteticului încă mai are - în subtext, prin raportare la trecut - o mare capacitate de legitimare culturală şi socială, care nu ne dă voie să ne raportăm mai dezinhibat la piaţă/public şi, dacă vreţi, nu ne dă voie să democratizăm în mod inteligent succesul. În anii '80, licean fiind, am participat cîţiva ani la rînd la aşa-numitele "tabere de creaţie literară". Erau, de fapt, conferinţe şi ateliere de creaţie; cenacluri şi dezbateri. Animatorii erau tineri optzecişti, astăzi celebri sau doar cunoscuţi. Erau degajaţi şi simpatici, băşcălioşi şi deconstructivişti. Vedeau cu totul altfel literatura decît eram noi obişnuiţi la şcoală. Dar cred că asupra succesului literar nu aveau opinii radical diferite de predecesorii lor. Şi nici nu ştiu dacă se putea gîndi altceva în epocă în materie de succes. De cîteva ori, am interceptat o replică ce m-a luat prin surprindere. În loc de "la revedere", s-a spus "Ciao, şi ne întîlnim în manualele şcolare". Cu varianta "ne întîlnim în istoria literaturii". Ironic, bineînţeles. Într-un anume fel, se definea succesul. Poate era şi o mică frustrare la mijloc, căci generaţiile anterioare fuseseră recunoscute mai repede în mod oficial, intraseră, pentru a legitima succesele regimului în materie de politică culturală, mult mai rapid în manualele şcolare, în timp ce statutul lor de "tineri scriitori" ameninţa să se prelungească îngrijorător de mult. Iar cînd, după '89, unii dintre ei chiar au intrat în manualele şcolare, asta nu s-a făcut fără convulsii. Într-o societate totalitară în care învăţămîntul de douăsprezece clase este obligatoriu şi prezenţa este făcută cu stricteţe (din motive de control social, şi nu din grija pentru educaţie), în care nu există manuale alternative, iar examenele şcolare se bazează, în cea mai bună parte, pe reproducerea conţinutului şi nu pe interpretare, în care mobilitatea socială ascendentă este strîns legată de diploma şcolară obţinută - aşadar, într-o astfel de societate, manualul şcolar înseamnă un loc cu vizibilitate socială maximă. Nici pe departe televiziunea nu se putea lăuda cu atîţia spectatori cîţi cititori aveau manualele şcolare. În aceste condiţii, într-adevăr, prezenţa în manualul de literatură română echivala cu încoronarea unei cariere de succes. Abia după aceea urmau cozile la librărie şi cărţile vîndute pe sub mînă. În România actuală, manualul şcolar şi-a pierdut enorm din prestigiu, dar încă nu e lipsit de interes. Nici ca factor de creştere a notorietăţii, nici ca influenţă asupra pieţei. Asta în timp ce în Franţa, din discuţiile pe care le-am avut cu cîţiva de oameni de cultură, scriitorii nu-şi pun nici o clipă problema posibilei prezenţe într-un manual şcolar. Cel mult pot apărea pe listele de lecturi suplimentare, unde profesorii de literatură au deplina libertate, dar nicidecum nu este considerată o formă de succes. Aspiraţiile lor se îndreaptă către altceva: prezenţa la emisiuni de cultură la televiziune (la Bernard Pivot, pentru culmea succesului) şi găsirea unui regizor (de preferinţă, american) care să le transforme cartea în film. După cum se vede, criteriile succesului sînt variabile. De fapt, ele sînt dependente de căile cele mai uşoare de a ajunge la public(uri). Aşa că au dreptate sociologii să considere "succesul" drept un fenomen al receptării.