Sport la punctul mort

Nu sîntem un popor sportiv pentru că nu exersăm sportul şi sportivitatea. Fără acestea două nu ne putem aştepta decît la gîrbovirea accentuată a formei noastre fizice şi spirituale. Nu sîntem deci sportivi, dar ne place la nebunie sportul. Ce înseamnă asta? Că sîntem telesportivi. Iată un soi de voyeurism, o deturnare grosolană a sensului originar al sportului, care nu face parte din clasa artelor, nu e destinat unora a căror operă e admirată de la rezonabila distanţă, ci oferit tuturor. Lipiţi de telecomandă, am uitat că în cele din urmă performanţele pe care le vedem la alţii ar trebui să ne stimuleze mai mult decît să ne distreze. Întîi de toate, sportul înseamnă a face sport, a simţi legile lui, a-i înţelege natura, a te sufoca măcar un pic la limita propriului organism, a transpira şi a te respecta ca animal. După care ajungem şi la sportul privit. Inversarea acestei ordini, pînă la anularea primei componente, transformă actul de urmărire inteligentă şi co-simţitoare a unei competiţii în prilej de cîrcoteală simpatică, în cel mai bun caz, dacă nu chiar în oportunitatea de a-ţi bate nevasta ori de a-ţi azvîrli pe fereastră televizorul. Dar nu e doar asta. Spectatorul care e complet pe dinafara fenomenului nu numai că judecă orice după ureche (chestiune scuzabilă în principiu, mai puţin atunci cînd e vorba de domenii imediat accesibile, cum ar fi exersarea trupului), dar mai şi pune în pericol viitorul a ceea ce s-ar numi pasionariatul unei naţiuni. Într-o lume cu dorinţe mici, nevoia de sport e uriaşă, iar exemplul său tinde să înlocuiască minima cultură clasică de formare. Distribuţia lui Mutu în rolul lui Winnetou e grotescă, dar nu e mai puţin adevărată. Singura alternativă la asemenea deviaţii e exemplul bun al sportului, saltul fiinţei către mai bine. Sportul îţi oferă o răspîntie. Unii au ales să se mişte în vegetaţie. Noi am ales să vegetăm în faţa lui. A nu face sport duce inevitabil către un blocaj în a privi sport. E simplu: cine nu încearcă pe propria piele nu una, ci mai multe discipline, fie şi la limita de jos a amatorismului, nu va cultiva niciodată spiritul de castă al practicantului şi nu va gusta nicicum din mierea lucrurilor. Un asemenea om nu-şi dezvoltă o pasiune sportivă, ci un soi de excitare, melanj instabil al îndemnului de turmă, tradiţiei mediului în care vieţuieşte şi propriilor frustrări. Pe la noi se zice că toată lumea a bătut o minge, dar asta nu mai e nici foarte exact, nici de ajuns. În lipsa abundenţei de cîmpuri vaste, porţionate în terenuri pentru practicanţi, mulţi copii se produc în spaţiul strîmt dintre blocuri. Pentru că n-ai unde să loveşti sănătos mingea şi nici nu îţi vine să deposedezi prin alunecare pe asfalt, o asemenea cuvă a talentului dezvoltă mai degrabă şmecheria, trucurile ieftine, pasa cu călcîiul înainte de aceea cinstită cu latul, fenta din corpul cocoşat în locul alergării atletice sau voleul moale, ca să-l "faci" pe adversar şi nici să nu spargi geamul vecinului de la parter. Ce devine puştiul strivit între blocuri? Negreşit, suporter. Dar ce e un suporter? Cineva care împrumută altcuiva speranţele de împlinire ale propriei fiinţe. Suporterii sînt cei care trăiesc o bună parte din viaţă prin procură. Sînt ceea ce comic s-ar putea numi "performanţo-sensibili". Le plouă sau le e soare după cum echipa sau sportivul, cu care ţin, pierde sau cîştigă. Ei sînt cu atît mai influenţabili, cu cît dragostea lor e mioapă pînă la orbirea totală. Pînă aici, matricea e aceeaşi pentru orice fan din lume. Nuanţările intervin exact atunci cînd intră în joc istoria sportivă a fiecăruia dintre noi. Acela care se exersează fizic cu o seriozitate plină de plăcere se simte oarecum însoţitor al aventurii favoritului sau admirator avizat al demersului sportivului profesionist. Ştie despre ce e vorba şi participă la fenomen cunoscîndu-şi bine locul. Un asemenea suporter îşi ţine mişcările sufleteşti sub control atîta timp cît: 1) nu se investeşte total în subiectul susţinerii sale pentru că îşi cheltuie parte din energie practicînd constant sportul respectiv şi 2) nu-şi zeifică şi nici nu-şi sacrifică favoritul, ştie, din experienţa proprie, că succesul vine la capătul unui complex de condiţii, între care factorul "Celui de Sus" nu e cel de pe urmă. Disperarea, în acest caz, nu survine decît în condiţii extreme, pe cînd suporterul fără busolă stă mereu pe buza prăpastiei. Aici starea de nemulţumire vine în trena celei de neînţelegere. Burtos, ridat, agăţat bine de o bere, sau dimpotrivă, uscat, ulceros şi patetic, omul acesta nu ştie decît să ceară victoria şi să-şi îngăduie manifestările cele mai penibile în absenţa ei. În Sala Rapid exista mereu, în stînga mesei presei, un grup de persoane în vîrstă care, de la începutul şi pînă la sfîrşitul unui meci, nu se ocupă decît cu înjuratul oricui îi venea la gură, ziarişti, arbitri, adversari sau proprii jucători, cărora le inventau vini inimaginabile. Cînd înscria echipa lor, moşuleţii scoteau sunete bizare, amestec între bucuria de-o clipă şi veninul perpetuu. Cu toţii alcătuiau imaginea perfectă a ratării oricărei vieţi duse în necunoştinţă de cauză. Dintr-o atare irosire se nasc violenţele şi schismele între galerii şi echipe. Cele două entităţi sînt oricum din ce în ce mai îndepărtate pe măsură ce jocul e tot mai puţin o joacă şi tot mai mult un business. La capătul zilei, fanul bezmetic se trezeşte cu steagul şifonat, vopseaua cursă pe faţă şi plin pe dinăuntru, pe drept sau nu, de sentimentul trădării. Pe vremuri, grupuri ale suporterilor au salvat - în Anglia, de exemplu - cluburi de la faliment, punînd mînă de la mînă. Astăzi unui "tifos" îi e greu să se salveze pe sine. Acest gen de pasionariat nu poate fi susţinut. Între cel care vine la un eveniment sportiv ca să se simtă în comuniune, să trăiască o bucurie sau o tristeţe asumate, şi acela care îşi doreşte animalic victoria favoriţilor doar ca să-şi ofere un drog pentru propria ratare, adevărul nu e deloc la mijloc. În fine, într-o ţară care nu face sport se instaurează îndeobşte dictatura unui singur sport. Chestiunea se întîmplă pentru că cetăţenii atîrnaţi de televizor nu vor a pricepe decît cea mai simplă dintre discipline. Celelalte necesită un efort de cunoaştere şi implicare pasională deloc lesne de realizat pe cale pur raţională. La noi, fotbalul e stăpînul absolut al inimilor, alte sporturi îşi fac loc cu greu, eventual dacă obţin medalii la marile întreceri şi nici măcar atunci nu e sigur că vor întruni o audienţă decentă. Există o determinare dublă, în sensul unui cerc vicios, între cum este naţia şi ce devine sportul ei. Pentru că oamenii nu fac sport ajung să urmărească un singur sport. Atunci marii difuzori şi organizatori au tendinţa să servească la maxim poporului sportul favorit, ceea ce va împiedica dezvoltarea gustului pentru alte discipline. Viitorul e capsulat. Nimic în afară de fotbal "nu face banii",