Spinoasa problemă a surselor și a

Am fost întrebat nu o dată, şi înainte de ’89, şi după, cum de se ştiau atîtea la "Europa liberă" despre toate cîte se întîmplau în ţară, şi încă atît de bine, atît de prompt, atît de exact, încît ne ascultau şi ne dădeau şi dreptate milioane de oameni. Am fost privit strîmb, chiar cu ostilitate cînd am spus că din publicaţiile româneşti. Atîta doar că trebuia să citeşti mult şi cu acribie maldăre de maculatură comunistă pentru a decela, dincolo de propaganda, de foarfecele cenzurii, grăuntele şi "scînteia" de adevăr. Şi le găseam. Restul, pe baza experienţei fiecăruia, era muncă de cercetare, analiză şi sinteză. Şi de talent. Uneori şi de puţin curaj. Aidoma lui Georges Cuvier, care a reconstituit dintr-un oscior coşcogea dinozaurul, din fărîme de adevăr din Scînteia reconstituiam monstrul comunist în mişcare. Citeam tot, de la Scînteia la Flacăra, de la Agricultura socialistă la Pentru Patrie, de la reviste despre epizootii bovine, ca să ştim de ce nu se găseşte carne şi ce-i cu tuberculoza la vaci, la reviste de protecţia muncii, ca să aflăm cum se manifesta umanismul socialist în cazul accidentelor de muncă (răniţii şi decedaţii erau vinovaţi fără excepţie!). Dintr-o obscură revistă ca Viitorul social am aflat adevăruri grele despre navetişti, despre condiţiile de viaţă din blocuri de tineri muncitori nefamilişti, despre situaţia femeilor din oraşele cu locuri de muncă doar pentru bărbaţi. Citeai Muncitorul sanitar, Pentru Patrie, reviste de studii juridice şi aflai adevăruri dure despre femeile prinse că au avortat ilegal. Uneori se întîmplau şi lucruri comice. Citeam şi interminabilele reportaje despre năzdrăvăniile Cenaclului "Flacăra" prin ţară. Lingăul Păunescu a întrebat un turc în Mangalia cum se pronunţă în turceşte numele cenaclului şi acela i-a spus senin "benim boc"! Informaţia a apărut chiar în Flacăra, numai că în turceşte era vorba de o înjurătură de toată frumuseţea. Eu n-am făcut decît s-o reproduc! Revenind la lucruri serioase, cei care trebuia să ştie circuitul informaţiilor din România spre "Europa liberă", securiştii, îl ştiau. Ce nu ştiau şi nu puteau era să determine mahării de partid să schimbe sau măcar să amelioreze situaţia. În cartea lui Mihai Pelin, Operaţiunile Meliţa şi Eterul, sînt semnalate trei documente ale Securităţii, toate din 1979, care inventariau sursele de informare ale "Europei libere". Pe primul loc erau trecuţi diplomaţii de la Ambasada SUA din Bucureşti, socotiţi "sursa cea mai sigură şi eficace, ale cărei date sînt folosite în emisiunile secţiei române fără a fi verificate". Era şi nu era adevărat. Informaţiile din această sursă erau rare şi la ele aveau acces doar directorii, care ni le comunicau şi nouă, fără să o menţioneze, pentru simplul fapt că, prin statut, funcţionarii diplomatici aveau alte treburi în România şi aparenţele trebuiau păstrate. Şi-apoi nu erau doar americani la Bucureşti. Şi eu, şi colegii mei am avut zeci de întîlniri şi cu diplomaţi neamericani aflaţi în post în România, cu care am făcut schimburi de informaţii reciproc avantajoase. E adevărat, sursele diplomatice, de pe orice filieră, erau "beton". Bunăoară, am aflat ce s-a întîmplat la Braşov chiar în seara zilei de 15 noiembrie 1977, însă informaţiile erau confuze şi nesigure. Abia în seara zilei de 16, după confirmarea informaţiei de "surse diplomatice" din Bucureşti, ne-am putut desfăşura, cu ajutorul presei şi al agenţiilor străine de informaţii şi cu tot ce-am aflat din alte surse, adică de la ascultători. Aceleaşi rapoarte ale Securităţii mai enumerau "turiştii străini sau de origine română, care ne vizitează ţara", "cetăţeni români care călătoresc în ţări occidentale, ca turişti sau în delegaţii oficiale", "scrisorile primite din ţară, din partea ascultătorilor, pe calea poştei internaţionale, dar mai ales prin diferiţi mesageri: diplomaţi şi ziarişti străini, turişti, studenţi străini etc". Era adevărat, însă toate erau canale pe care nu le controlau. Şi au uitat să menţioneze muncitorii români de pe şantierele internaţionale, personalul navigant Tarom şi mai ales Navrom, dar şi vreo cîţiva diplomaţi români, de la care am primit informaţii foarte bune. În fine, au uitat şi mulţii ziarişti străini care în ultimii zece ani ai dictaturii nu mai plecau în România înainte de se consulta cu noi şi mergeu în ţară pe teme sau la persoane indicate de noi. Însă sursele noastre cele mai bune erau ascultătorii cu care reuşeam să intrăm în contact nemijlocit. Partea proastă este că aceste informaţii, potrivit codului profesional care era literă de evanghelie, erau bune, dar nu suficient de bune pentru a fi difuzate ca atare. Puteau fi parţiale, inexacte, subiective, minate de afectivitate, puteau generaliza cazuri particulare ş.a.m.d. Sau, şi mai rău, puteau fi intoxicări. Iar oamenii cu care veneam în contact erau fel de fel. Cinstiţi, interesaţi de foloase materiale, necinstiţi, nemernici sub aparenţe de oameni cumsecade, educaţi, de familie bună, care urau comunismul şi care în realitate erau trimişi de Securitate. Un caz de o cinste exemplară este cel al doamnei Valeria Căliman, din Braşov, care ne-a trimis, încă de pe vremea lui Noel Bernard, admirabile corespondenţe difuzate sub pseudonimul "contesa Walewska". Şi care ştia şi regula celor două surse. Ea ne-a trimis informaţia, cu ferpare din ziare, despre cazul tragic al lui Liviu Babeş care şi-a dat foc pe pîrtia din Poiana Braşov. Tot ea ne-a trimis fotocopia după poezia "O vedetă de pe strada mea", de Ana Blandiana, înainte ca volumul să fi fost retras din librării. Cea mai importantă dintre contribuţiile sale la programele radioului a fost o cartelă de alimente. Aveam informaţia, n-o puteam folosi decît cu fereală, pentru că în unele locuri era vorba doar de arondări pe bază de liste, de buletin, deci fără probe materiale, iar în alte locuri era vorba de cartele. O astfel de cartelă ne-a fost trimisă de doamna Căliman. Aveam dovada, am făcut un comentariu pe cinste, mai ales că posesorul notase pe verso şi cantităţile de ulei, zahăr, făină, carne, unt primite. Am dat cartela şi serviciului nostru de documentare, care a introdus-o într-o lucrare de cercetare oficială şi astfel a ajuns şi în presa internaţională! La polul opus, cazul cel mai abject, "sursarul Laurenţiu". Oameni de această teapă erau în situaţia cameleonului pe o pătură scoţiană. Ne descriau amănunţit catastrofa economică şi socială din România. Înapoiaţi acasă, informau şi Securitatea la fel de amănunţit despre noi, cu scheme ale locuinţelor. Stolnici-Laurenţiu pare a fi un caz clinic. Pare a suferi de "sindromul Stockholm", de vreme ce şi azi turnătorul-academician vorbeşte despre "conducerea noastră", despre "Securitatea noastră", deşi, într-un fel, şi el este victimă a Securităţii, restul, adică mîrşăvia, fiind o chestiune de caracter. Personal, n-am avut contacte cu Laurenţiu, dar îi ştiu pe cei din casele pe care le-a vizitat. Nu l-ar fi primit dacă i-ar fi minţit şi de asta îţi puteai da seama repede, informaţiile erau verificate şi coroborate cu ce aflam şi din alte surse. Iar adevărul, probabil, este cel pe care l-a observat şi Mihai Pelin: "Unele dintre cele mai veridice informaţii din actualitatea social-politică românească erau aduse la München chiar de informatorii pe care Securitatea îi trimitea în străinătate, ca să-i iscodească pe redactorii ŤEuropei libere» şi care, în cele mai multe cazuri, au făcut un joc dublu". Am avut şi eu "sursarul" meu. Îl cunoşteam, vag, din România. Avea o reputaţie proastă, de băgăcios, de fanfaron, de bişniţar, pentru care a şi fost condamnat. Insul era infect, însă informaţiile lui erau bune. S-a "lipit" de mine, în ’86, m-a vizitat în ’87 şi în ’88. În toamna lui ’89 era la Atena şi-mi propunea să mă întîlnesc cu el în Italia, "ca să lucrăm ceva împreună". Era cam pe cînd, am aflat mai tîrziu, Securitatea voia să mă întîlnească la fapt de seară şi să-mi facă, probabil, felul. N-am marşat. Aveam suspiciunile mele. În ’87, omul a ţinut să se fotografieze cu mine. Şi el, şi nevasta. A developat filmul în ţară şi, probabil, a dat fotografia unde trebuia. În schizofrenia lui, a făcut eroarea să mi le trimtă şi mie. Le am şi acum. Mîna de după umărul meu e mîna lui. Mîna lungă a Revoluţiei? Am şi alte dovezi, înscrisuri, manuscrise, scrisori olografe, probe că i-am trimis şi că a primit şi bani de la mine. Am să le şi public. Sper, înainte să murim. Şi eu, şi el. Aş mai avea nevoie de un "fleac": dosarul meu de la SIE. Iar SIE a comunicat că nu figurez în evidenţele sale. E o minciună la fel de mare ca revoluţia lui Ion Iliescu. Sper că acum SIE, cu o nouă conducere, va fi mai receptiv în problema dosarului meu. Indirect, de problema mea a fost informat şi Cotroceniul, de unde am primit promisiunea vagă "să vedem ce se poate face". Eu îl mai aştept. Ştiu că dosarul există, aşa cum ştiu că voi muri. Am nevoie de el înainte. Măcar ca un semn că SIE s-a reformat, că nu mai are nimic în comun cu năravurile şi moravurile Securităţii. Nici cu oamenii şi cu javrele ei. Dragi tovarăşi, care pe unde mai sînteţi, vreau dosarul! Se aude? Măcar acum în an electoral să ne despărţim dracului de trecutul negru. Şi de cel roşu. Şi eu nu pot fără dosar! În rest, s-auzim numai de bine!