Speranța din colțul regretului

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 845 din 18 - 24 iunie 2020
Speranța din colțul regretului jpeg

Pe aproape orice ton l-ai pronunța, cuvîntul „regret” are, pentru cei mai mulți dintre noi, un aer chic, de nostalgie romantică. Adultul cu regrete e un om care a avut cîndva un viitor. Chiar dacă fostul viitor nu i s-a concretizat în prezent așa cum se aștepta, ceva din aura lui îl însoțește toată viața. Asta se verifică cel mai bine în cazul intelectualilor: îmi amintesc că, în facultate, aveam doi profesori deveniți pînă la urmă alcoolici fără operă, despre care ni se șoptea cu respect că „au fost cîndva tineri de viitor”. Sigur, pentru cel care trăiește într-un prezent perpetuu, fără viitor, viața e mult mai simplă și, în general, lipsită de regrete, dar astfel de indivizi sînt atît de puțini încît istoria nici nu-i prea pune la socoteală. Între cele două extreme, se află o categorie destul de numeroasă de oameni care își impun să nu aibă regrete și care, ca să reușească, se conving, singuri sau prin intermediul coaching-ului motivațional, că prezentul e doar suma alegerilor pe care le-au făcut în trecut. Ca toate automotivațiile, și aceasta are doza ei de iluzoriu, dar prezintă avantajul că îți oferă o imagine de sine mult mai reconfortantă decît simplul regret. Și e întotdeauna însoțită de o geană de speranță. Ce poate fi mai plăcut decît să te imaginezi la o răscruce de drumuri, toate la fel de necunoscute, la fel de pline de promisiuni și/sau primejdii, hotărînd, de liberă voia ta, pe care să o apuci? A fi, măcar pentru o clipă, singurul Dumnezeu al propriei vieți e visul de aur al omului, cu fiorii de groază aferenți cu tot.

Dacă mă uit, fără vreun exces de nostalgie, în urmă, cred că am avut în viața proprie nu mai mult de două astfel de răscruci. Prima a fost cînd a trebuit, la sfîrșitul facultății, să îmi aleg profesia. Dădusem și luasem două examene de angajare: la Arhive și la Televiziunea Română, puteam fi jurnalistă sau arhivistă, două profesii despre care, la vremea aceea, știam la fel de puține lucruri. Orice aș fi ales, nu puteau urma decît o aventură și o inevitabilă descoperire de sine. În chip ciudat, cea mai mare temere a mea nu era că voi alege greșit, ci mai degrabă că, la capătul oricăruia dintre cele două drumuri, eu, cea nouă, s-ar fi putut dovedi o dezamăgire pentru mine, cea veche. În procesul de cumpănire au intervenit – cum altfel? – sfătuitorii din jur. Cea care aproape a reușit să mă pună pe gînduri a fost o profesoară, doamna Lucia Popa. La o șuetă ca între femei, printre paharele de șampanie de la absolvire, mi-a spus în treacăt: „Uită de Arhive, Arhivele, pentru o femeie, înseamnă moartea carierei!”. Coroborat cu visul tatei de a mă vedea vedetă TV, sfatul ei era cît pe ce să mă hotărască. Totuși, între ce așteaptă lumea de la mine și propria mea pace interioară, rareori mi s-a întîmplat să nu știu ce să aleg. Arhivele, chiar și cu fața lor de atunci, de loc în care comunismul uitase să moară și amenința să devină veșnic, mă ademeneau cu cîntecul de sirenă al documentelor și cu perspectiva unei vieți studioase, mult mai pe măsura mea decît alergătura sterilă a vieții de jurnalist. Așa că, în pofida opiniei majoritare, am ales Arhivele. Au trecut de atunci 25 de ani în care am regretat de cel puțin 25 de ori, dar niciodată într-atît încît să mă dezic de argumentul decisiv. E drept, povestea încă nu s-a terminat.

În fine, într-un moment cînd regretam mai tare prima decizie, viața mi-a dat din nou ocazia să aleg, de data asta dacă voiam să continui să trăiesc în România sau, dimpotrivă, să fac ce făceau tot mai mulți oameni din jurul meu, adică să emigrez. O dată în plus, am ales drumul cel mai lipsit de povîrnișuri, adică am rămas. N-a fost la fel de simplu ca prima dată, mi-a luat doi ani să înțeleg că viața de imigrant nu mi-ar fi adus, mai mult decît aceea de arhivist român, recolta așteptată de satisfacții. La urma urmei, indiferent ce ai alege în viață, alegerea cam despre asta e: despre promisiunea unei recolte pe măsura nevoilor tale. Așa cum regretul însuși, tot despre asta e, numai că, în cazul lui, e vorba fie despre promisiuni trădate, fie – iar asta mi se pare mult mai greu de remediat – despre nevoi pe care ți le-ai calculat greșit.

Nu știu alții ce simt, dar pe mine, una, recoltele nu m-au trădat niciodată pînă la capăt. M-au surprins, asta, da, aproape întotdeauna, plăcut sau neplăcut, însă din acea surprindere s-a născut mai mereu șansa unor noi alegeri. Altfel spus, o nouă sursă de speranță. Relația mea cu regretul e relația leneșului norocos pe care viața îl ia pe sus și îl distrează ca la tiribombe chiar dacă, aparent, el nici măcar nu se ridică de pe canapea. Sînt genul de relativist care nu crede în catastrofe finale: chiar și pe drumul fără întoarcere trebuie să existe măcar două-trei cotituri. Oamenii ca mine nu cred în regret fiindcă, în colțul regretului, întrezăresc mereu o speranță. O fi de bine? N-o fi de bine? Știu că istoria o scriu învingătorii, dar de judecat, o judecă cei care, măcar la răstimpuri, își iau răgazul de a privi totul de pe o canapea, inclusiv propria viață.

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Foto: wikimedia commons

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Lucrările pe Valea Oltului la structura DN7 în Sibiu Foto DRDP Brașov jpg
Alternative pentru șoferii prinși în capcana lucrărilor de pe Valea Oltului și A1 Sibiu-Pitești VIDEO
De multe luni, din cauza lucrărilor începute în mai multe puncte pe DN7 / E 81 - Valea Oltului, dar și pe A1 Sibiu – Pitești, traficul rutier pentru trei județe este sufocat de ambuteiajele din Sibiu.
nicolaeamericanul Sursaneverforgotten jpg
Apel de suflet de la un român adoptat în SUA. „Am nevoie să fac pace cu mine însumi“
„Poate frăţiorii mei vor vedea postarea şi se vor recunoaşte în aceste rânduri. Am nevoie să fac pace cu mine însumi“. Este apelul de suflet al unui român adoptat în SUA cu ani în urmă, care vrea să-și cunoască frații rămași în România.
Poliţia Română foto Poliţia Română
Un copil de 4 ani s-a înecat în piscina din curtea casei. Distrusă de durere, mama s-a sinucis VIDEO
O familie din orașul Găești, Dâmbovița, trece printr-o tragedie inimaginabilă. Copilul de doar patru anișori a fost găsit mort în piscina din curtea casei. De durere, mama s-a sinucis spânzurându-se în pădure.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.