Spații intime
La douăzeci și șase de ani, am avut parte de prima mea cameră. Era într-un cămin în Londra și atît de mică încît, fără să mă dau jos din pat, puteam să ajung la fereastră, la birou, la dulap, la chiuvetă și la mica oglindă de deasupra ei, care mă ducea cu gîndul la cele din coliviile perușilor. Altfel, locul era curat, finisajele noi, mobila funcțională. Stăteam în pat și mă uitam în jur, la spațiul anonim în care urma să îmi petrec următoarele luni. Trebuia să găsesc un mod de a-l face al meu.
Pînă atunci locuisem în apartamentul părinților mei, împărțind o cameră cu sora mea mai mică. Motivele erau multiple: apartamentul, cu două dormitoare, fusese cumpărat după nașterea mea și înainte de nașterea surorii mele; nici unul dintre părinții mei nu crescuse avînd propria cameră; nici mie, nici Laurei nu ne trecuse prin minte să punem sub semnul întrebării aranjamentele de locuire dintotdeauna. Însă o consecință a fost că, începînd cu adolescența, camera „noastră” a devenit un cîmp de luptă pentru afirmarea personalității. Lista mea cu cărți de citit lipită pe ușă lîngă posterul ei cu Anim’est, scoicile adunate de mine intercalate cu florile uscate de ea, cutiuțele mele cu amintiri încercuite de paharele furate de ea din baruri, hainele mele și ale ei amestecate pe jos, bijuteriile noastre amestecate pe rafturi, vechile jucării adunînd praf pe dulapuri. Cînd am ajuns în Londra mi-am dat seama că singurele spații pe care le simțisem numai ale mele, în care puteam să fiu complet eu, fuseseră cărțile din bibliotecă și jurnalul.
Astfel că la douăzeci și șase de ani m-am trezit nevoită să iau pentru prima oară în stăpînire un spațiu fizic și să-l transform într-un loc unde să mă simt bine, în largul meu și unde să pot fi eu însămi – un spațiu intim.
Crearea unui spațiu intim este o proiectare a interiorității noastre în afară. E un mod prin care spațiul nostru exterior capătă caracteristicile spațiului nostru interior, astfel încît cel din urmă să se poată manifesta în voie.
Dar lucrurile funcționează și invers: anumite trăsături ale spațiilor le pot predispune la a deveni spații intime: delimitarea, închiderea (dar fără claustrare), scara umană. Din punctul acesta de vedere, dimensiunea camerei de cămin din Londra ajuta, deși era departe de a fi suficientă.
Pentru mine, a fost nevoie de stabilirea unei relații personale cu spațiul, un mod de a-i „îmblînzi” anonimitatea și de a-l face, într-o oarecare măsură, o reflecție a mea, o altă „piele”.
Gesturi de întemeiere a intimității cu un spațiu
Primul lucru pe care l-am făcut – pentru mine și pentru camera mea din Londra – a fost să cumpăr un al doilea dulap și să-l pun după ușă. Era de la Argos (un fel de IKEA mai ieftin), dintr-o pînză neagră și un cadru de lemn și, după cele mai binevoitoare estimări, neutru estetic. Dar să-l montez singură mi-a dat un sentiment de putere, iar să modific înfățișarea standard a camerei de cămin m-a făcut să simt că eu controlam spațiul. Mai tîrziu, într-o altă casă, gestul întemeietor a fost să ajustez niște draperii colorate cumpărate de la un charity shop astfel încît să se potrivească înălțimii ferestrelor mele. Altă dată, gestul întemeietor a fost să decorez un perete cu o ghirlandă de luminițe colorate prinsă cu piuneze pe conturul unei spirale. (În Londra, am schimbat cinci locuințe în trei ani, deci tehnicile de „îmblînzire” a spațiului s-au rafinat.)
Gesturile întemeietoare nu trebuie să fie nici singulare, nici plasate la începutul locuirii. Uneori e vorba doar despre modul în care acte repetate creează o relație cu diverse spații, mai ales cînd în acele acte sîntem singuri sau întorși spre interior: fereastra la care fumăm, fotoliul unde citim, locul obișnuit la masă, locul favorit pe canapea etc. Intimitatea cu un loc se naște și din obișnuință.
Atingeri de intimități
Cînd m-am mutat apoi în Spania, am fost uimită să descopăr că blocurile aveau curți interioare spre care dădeau, de exemplu, toate bucătăriile. Cum era cald, geamurile erau deschise, iar curtea devenea un loc unde muzica de la mai multe radiouri se amesteca cu vocile din apartamente și convorbirile purtate de vecine pe deasupra golului.
Părea, cel puțin în ochii mei, o intimitate comună, asumată și binevenită, care diferea de singurul exemplu din România la care mă puteam gîndi. Cel al pereților subțiri din blocurile comuniste, care fac ca în intimitatea propriei case să pătrundă, agresiv, intimitatea casei vecinului, prin voci și sunete.
Un spațiu intim implică și controlul parametrilor interferenței externe, fie ea vizuală, auditivă sau de alt fel, dar culturi diferite au raportări diferite la intimitate și limite.
În apartamentul unde locuiesc acum, într-o clădire construită după 1989, sunetele nu mai sînt o problemă. Dar o coloană de ventilație defectuoasă face ca mirosul din bucătăria vecinilor de dedesubt să-mi ajungă în baie, o intruziune olfactivă care creează un contact nedorit între mine și ei. De regulă, dau drumul iritată la ventilație, trimițînd mirosul la vecinii de sus.
Într-o zi, aflîndu-mă în vizită la părinții unei prietene, am început să simt un miros inexplicabil de mîncare în sufragerie. Și mai inexplicabil, gazda a remarcat cu duioșie: „Doamna Popescu face tocană”. Iar eu am realizat că raportarea la intimitatea celorlalți, mai ales cînd circumstanțele sînt dincolo de controlul nostru, e și o alegere personală.
Cristina Chira este arhitectă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, Editura Polirom, 2023.
