Solo pentru argument şi singurătate
Pe la 1932, Greta Garbo ofta în Grand Hotel, unul din marile ei filme: "I want to be alone!". Mă rog, chestia suna, de fapt - în gura lui Garbo -, cam aşa: "Ai vant thu bii ăloooon!". Garbo juca o balerină răsfăţată de toţi, al cărei răsfăţ personal era că vroia să fie singură... Ghinion! Pînă la sfîrşitul filmului, balerina Garbo avea să-şi găsească jumătatea care s-o detroneze din postura de solistă a propriei nefericiri, punînd-o în rînd cu toată lumea; viaţa în doi poate fi - nu e nevoie să fii psiholog ca s-o ştii - singurătate în doi. Canon de singurătăţi. De aceea, numărul de faţă se cheamă cum se cheamă. Căci nu este vorba (doar) de Singurătate - steaua aceea la care ochii Eminescului se-nălţau visători -, ci şi, mai ales, mai des şi mai nou, de Singurătăţi. Adică pluralul de la "singurătate"; căci astăzi, ca să citez din alt clasic, Inspectorul Clouseau, "Nu sînt singur, am Internetul". O spune (irezistibil) irezistibilul Steve Martin în cea mai recentă (2006) versiune a Panterei roz - în care, precum la Garbo, odinioară, limba engleză este vorbită cu accent: aici, un strong accent franţuzesc! Dacă-i întrebi pe psihologi (nu ştiţi cine sînt psihologii? Uitaţi-vă pe Antena 1 la tipa aia brunetă, nu'ş cum o cheamă, care apare dimineaţa; concluzie: psihologii sînt cei care-ţi spun tot ceea ce ţi-ai putea spune tu însuţi în faţa oglinzii dac-ai avea timp să te uiţi în ea...), îţi vor răspunde că există, de fapt, singurătate şi singurătate, că nici una nu e la fel cu cealaltă, că aia care vine peste tine cînd n-o vrei se cheamă într-adevăr aşa, dar că aia pe care ţi-o alegi singur - aia a lui Garbo, cum ar veni - se cheamă solitudine şi-i altă mîncare de peşte... (Chiar, întrebare: Dacă Singurătatea ar fi un peşte, ce ar fi el?) Ţi-ar mai spune că singurătatea este un efect al lipsei de comunicare, că astăzi, în ciuda progresului tehnologic şi a diversificării mijloacelor de comunicare, asistăm de fapt, în mod paradoxal, la o creştere exponenţială a numărului de însinguraţi - singuri acasă, în faţa calculatorului, precum Clouseau... - şi că, pe cale de consecinţă, Lumea (Post)Modernă nu a terminat-o cu Singurătatea, ci doar a amplificat-o! Că omul (pardon: Omul) trebuie să facă eforturi să iasă din carapacea sa tehnologizată, să iasă din virtual "back into the real world", înapoi în lumea reală, să compenseze atmosfera tot mai aseptică şi mai dezindividualizantă în care munceşte cu un spaţiu personal care să-i ofere confortul comunicării, al interacţiunii interpersonale, singura ("singura"?!) în măsură să-l extragă din marasmul unei vieţi mecanice şi mecanizate în care utilităţile civilizaţiei moderne (TV, computer etc.) au înlocuit comunicarea, şi bla, şi bla, şi bla. OK, toate astea sînt întrucîtva adevărate (cine sînt eu să le contest, doar nu sînt psiholog?), dar uite că eu cred - dreptul la opinie, nu? - că, uneori, taman această abundenţă de mijloace de comunicare, plethora carvasăzică, te face să-ţi doreşti - al dracu' ce te face să-ţi doreşti! -, uneori (uneori mai des!), singurătatea... Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, mai ales în ultima vreme, vreau să fiu ca Garbo, adică alone. Ba chiar cu trei de "o": alooone. Simt, cu alte cuvinte, o irepresibilă (asta-i din jargonul psihologilor) nevoie de solitudine. Cînd telefonul îţi sună de-o sută de ori pe zi, trăgîndu-te în toate direcţiile, cînd faci supradoză de oameni, care toţi vor cîte ceva de la tine, cînd nu simţi tocmai "nevoia de comunicare interpersonală", ci mai degrabă opusul ei - nevoia de "mai slăbiţi-mă!", foarte personală - se cheamă că eşti superstresat şi ai nevoie de o pauză, sau că - vorbesc serios acuma! - chiar nu eşti genul sociabil. De ce ai fi? De ce, cu alte cuvinte, toţi ar trebui să fim la fel? Ceea ce unuia i s-ar părea insuportabil - o viaţă solo, fără ataşuri şi fără implicare emoţională -, altuia i se potriveşte la fix. Unii se refugiază într-o viaţă în doi "pentru că aşa e bine", pentru că e mai "simplu", mai "comod", mai "stabil emoţional" - şi pentru că, probabil, ultimul refugiu al egoismului este căsnicia. Alţii, dimpotrivă, îşi cultivă solitudinea cu o anumită voluptate, se simt bine doar ei înşişi cu ea, n-ar schimba-o cu nimic, pentru nimic în lume! În fond, pînă la urmă, s-o recunoaştem, toţi sîntem nişte egoişti, mai mult sau mai puţin oneşti, încercînd să ne descurcăm cu viaţa asta fiecare cum putem; că unii fug de singurătate, în vreme ce alţii fug înspre ea - ce diferenţă este? E doar o chestiune de direcţie. Şi de viteză. Numărul acesta s-ar fi putut numi "Succesiune succintă de solilocvii solipsiste". Nu, glumesc. Dar pînă la urmă, spuneţi-i cum vreţi, cam asta-i ideea. Am invitat oameni, în general tineri şi foarte tineri, ca să vorbească despre un lucru pe care nu-l asociem - îndeobşte - cu vîrsta aceasta. Şi totuşi. Atunci cînd eşti departe de casă - de ţară -, "singurătatea te-apasă"; cum o "gestionezi"? Atunci cînd eşti singur cu calculatorul, "send & receive" mesaje virtuale, cum reacţionezi? Atunci cînd, în fine, eşti om la casa ta - nevastă şi copii - şi tînjeşti după "amanta" numită Singurătate, cum o managezi? În celebrul roman al lui Defoe, Robinson este singur pe o insulă, singur-singurel, departe de lumea dezlănţuită către care, la început, tînjeşte... Să recapitulăm: insulă pustie, om singur, mii de kilometri de apă de jur-împrejur. Ar putea fi începutul unui excelent proces de introspecţie. Dar procesul e-nlocuit de construirea unei colibe din frunze, introspecţia se face Vineri şi, una peste alta, dacă Robinson Crusoe ar fi fost scris de Xavier de Maistre, s-ar fi numit Voyage autour de ma chambre şi ar fi avut mult mai puţin succes. E clar: singurătatea nu "se vinde", căci nici lumea (pardon: Lumea) nu s-a născut decît în doi. Tocmai de aceea - ţi-e clar că ne-am prins! -, ne-am luat seama şi am numit acest număr "Singurătate, singurătăţi", ta-nana! Fiind mai multe, sperăm să se vîndă; ))) argument
