Şocul ideologic al studentului român plecat în Occident

"Mă, tu te-ai făcut marxist" - mi-a spus cu o privire de reproş unul dintre profesorii mei de literatură română de la Universitatea din Bucureşti. Ne plimbam pe malul Dunării, într-o după-amiază sufocantă de iulie. El, venit într-o inspecţie de grad în urbea mea natală, eu, în vacanţă, proaspăt masterand al unei universităţi americane şi pregătit să mă întorc pentru doctorat. "Ba nu, dom’ profesor", am protestat. "Eh, nu, vorbeşti ca un marxist, atunci! Noi ne străduim să vă ţinem departe de marxism la facultate, iar voi plecaţi în Occident şi veniţi înapoi îndoctrinaţi. Ironia soartei, deh!" Nu mă gîndisem pînă atunci că cei doi ani petrecuţi la Universitatea din Pittsburgh mă schimbaseră într-atît. E adevărat că citisem enorm de multă teorie marxistă şi marxizantă. Dar îmi spusesem că trebuia să o fac, din moment ce domeniul meu de studiu îmi cerea să înţeleg teoria pentru a face judecăţi de valoare asupra operelor literare ale mişcării proletare din Japonia. Nume de care, pînă a fi ajuns în Statele Unite, nici nu auzisem erau acum parte din jargonul meu cotidian. Cum poţi să vorbeşti despre ideologie, fără să te referi la Louis Althusser? Sau despre teorie, fără să îl citezi pe Terry Eagleton? La începuturile educaţiei mele postuniversitare aceste nume erau atît de prezente în toate cursurile la care mă înscrisesem, încît nici măcar nu le mai asociam cu gîndirea de stînga. Auzisem înainte de a fi ajuns în Statele Unite că majoritatea universitarilor de acolo erau marxişti sau comunişti, dar nu am fost niciodată pe de-a-ntregul convins că e adevărat. Nu îmi puteam imagina că încă mai pot exista marxişti şi comunişti, după ce sistemul se prăbuşise lamentabil în Europa de Est. La Pittsburgh, şi mai tîrziu la Chicago, am avut ocazia să mă conving de contrariul. Şocul unei lumi academice care nu e de dreapta este primul cu care orice student în umanioare sau ştiinţe sociale are de-a face, odată ajuns la studii în Statele Unite. Puţine sînt universităţile sau colegiile de aici în care ţi se permite, ca student, îmbrăţişarea unui discurs academic antistînga. Marxismul este expresia dorinţei de schimbare socială, ceea ce poate să producă confuzie pentru oricine vine din România. Nu îmi puteam imagina că încă mai pot exista marxişti şi comunişti, după ce sistemul se prăbuşise lamentabil în Europa de Est. La Pittsburgh, şi mai tîrziu la Chicago, am avut ocazia să mă conving de contrariul. Am ascultat cu răbdare discursul profesorilor mei marxişti. Am încercat să le înţeleg punctul de vedere. Am citit şi mai mult Marx şi comentatori de-ai săi, pentru a fi la curent cu ce se întîmplă în lumea academică. Teoriile feministe, colonialiste, postcolonialiste, ale capitalismului tîrziu, globalismului (asta pentru a le numi numai pe cele din sfera postmodernismului) sînt derivate ale marxismului, iar fără a le cunoaşte nu ai validitate academică în Statele Unite. Am înţeles că cei mai mulţi universitari de aici se declară marxişti, dar nu şi comunişti. Aderă la teorie, dar nu la practică. Unii mi-au explicat despre capitalismul din Statele Unite. Le-am spus şi eu despre comunismul din România. Eu le-am povestit despre martirii din lagărele de muncă forţată, despre Canal şi Piteşti. Ei mi-au spus despre perioada prigoanei anticomuniste a anilor ’50, despre nedreptăţile mccarthyismului. Eu le-am reproşat că nu au nici o idee despre cum e să trăieşti într-o societate în care nu îţi sînt satisfăcute nici cele mai elementare drepturi umane. Ei mi-au dat să citesc în ziare despre sărăcimea Americii, care nu-şi poate permite cele mai elementare drepturi umane. Pînă la urmă, ne-am acceptat diferenţele ideologice şi am evitat subiectul. În acest context, pentru cei mai mulţi dintre colegii mei români din Statele Unite, alegerea unei teme de doctorat, cît mai neutre din punct de vedere politic, se dovedeşte o aventură. Profesorii de la colegiile cu pretenţii nu se îngrămădesc să-şi pună semnătura pe o teză în care teoria nu e bine stăpînită sau asupra căreia pot exista dubii privind înţelegerea gîndirii de stînga. Deşi există şi excepţii - iar coordonatorul lucrării mele de masterat s-a dovedit a fi una dintre ele -, dialogul academic dintre discipol şi profesor merge de obicei într-o singură direcţie: aceea a convertirii discipolului. O altă surpriză pe care nu o aşteptam de la mediul academic american a fost şi cea a modului în care se desfăşoară discuţiile din cadrul seminariilor. La Bucureşti, disecarea unui text se făcea, de obicei, sub îndrumarea profesorului, fiecare dintre studenţi exprimîndu-şi punctul de vedere pentru ca ceilalţi să îl dezbată. În Statele Unite, discuţia din seminarii lipseşte, înlocuită fiind de monologuri paralele. Nu vreau să generalizez, dar în patru ani de cursuri la nivel de masterat şi doctorat, am învăţat că atunci cînd nu eşti de acord cu părerea unui coleg sau cu a profesorului, e mai bine să nu te avînţi într-o dezbatere. Cel pe care îl interpelezi se va simţi agresat şi va prefera să nu-ţi răspundă, mai degrabă decît să se angajeze într-un dialog direct. Nu am de gînd să critic aici sistemul universitar american. În linii mari este foarte competitiv, iar cel postuniversitar produce rezultate de marcă, fiind unul dintre cele mai bune din lume. Pentru noi însă - studenţii veniţi din Europa de Est - cere flexibilitate şi un anumit grad de şiretenie. Cere, cum spunea acelaşi profesor al meu de la Bucureşti: "abilitatea de a nu te pierde pe tine însuţi". ____________ George Şipoş este doctorand în literatură japoneză la University of Chicago, SUA.