Societatea civilă de stat

Politica externă și de securitate a României nu a excelat, după 1989, prin creativitate sau ambiție, dar a avut calitatea predictibilității și a constanței, cel puțin de la semnarea Acordului de la Snagov încoace, în anul 2000. Această opțiune unanimă pentru orientarea euro-atlantică a avut o rațiune de politică externă și una internă. În plan extern, fiind situată într-o regiune volatilă, la confluența intereselor adesea contrare ale marilor puteri și cu vecini marcați de conflicte interetnice și fragmentare internă, România nu putea cunoaște stabilitatea și pacea decît ca membru NATO, acolo unde ambițiile imperialiste ale Rusiei doar cu greu o pot atinge. În plan intern, capacitatea Uniunii Europene de a integra statele foste comuniste și de a le face să emuleze modelul occidental a fost considerată cel mai puternic motor de modernizare a unei Românii captive altfel în lipsa de viziune și capacitate de implementare pe care nu de puține ori elitele interne le-au demonstrat. Ambele dimensiuni aveau o trăsătură pragmatică, de acces la convergența de dezvoltare cu Vestul și de asigurare a păcii și securității, dar și una identitară, care viza însăși statalitatea României și evadarea ei din zona gri a incertitudinilor și sfîșierilor dintre Orient și Occident către o unică opțiune vestică, democratică, liberală.

Conștient că România nu este un stat în întregime occidental decît dacă își asuma neechivoc această țintă strategică și că orientalismul îi va pune piedică la tot pasul, statul român și-a păzit cu cerbicie investiția în acest obiectiv și a făcut-o în primul rînd prin instituțiile de securitate națională, cărora le-a revenit misiunea să vegheze ca elitele intelectuale și politice să nu devieze de la această direcție. Tratînd astfel tot ce este tangențial cu sfera politicii externe printr-o prismă eminamente securitară, statul român a ajuns să protejeze democrația și orientarea europeană a României prin mijloace esențialmente nedemocratice și contrare valorilor europene.

Unul dintre aceste mijloace a fost crearea (nu apariția naturală, independentă) unei societăți „civile” în zona politicii externe și de securitate cu rol exclusiv de megafon pentru linia oficială de gîndire și comunicare. Adesea numită persiflator societatea „în civil”, aceasta a fost populată cu personaje care veneau din aceleași instituții pe care se presupune că ar fi trebuit să le monitorizeze independent și, la nevoie, critic. Banii proveneau de la aceleași instituții. În sine, experiența în instituții de stat sau finanțarea de stat nu reprezintă vreo crimă. Proba imposturii însă este făcută odată ce ne uităm la prestația României exact în acel spațiu euro-atlantic unde, la nivel declarativ, dorește să se afirme. („Obiectivul esenţial al politicii noastre externe şi de securitate, pe care îl vom promova în continuare, este creșterea profilului internațional al României”, afirmă Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024, al cărei prim capitol descrie România drept „membru activ NATO și UE, stat rezilient, pol de stabilitate regional”).

Nu doar că la nivel oficial sîntem excelenți executanți și niciodată „agenda-setters”, dar lipsim și din circuitul internațional de idei, acolo unde se presupune ca acești „experți” cultivați din anii 1995-2000 pînă azi ar trebui să fie vectori de competență și dezbatere. An după an, prezența acestor GONGOs (Government-Organised NGOs) la conferințe internaționale de prestigiu este rarisimă, „aranjată” tot de reprezentanți ai aparatului de stat și doar decorativă, pentru „creșterea profilului” României, nicidecum cu vreun conținut solid. Contribuțiile de substanță, lucrările științifice de prestigiu, proiectele realizate împreună cu marile think-tank-uri internaționale (care produc conținut, nu doar funcționează ca platforme de networking și influență) sînt cvasi-inexistente. România nu găzduiește nici vreun forum strategic cu greutate comparabilă cu celelalte din regiune.

Aceste GONGOs au și rolul de a bloca ascensiunea ONG-urilor și ideilor independente. Prin organizarea de evenimente în parteneriat cu statul, care oferă decidenților o platformă pentru mesaje livrate în clasicul limbaj de lemn, fără idei originale sau dezbatere reală, instituțiile pot să mimeze colaborarea cu societatea civilă și să marginalizeze celelalte organizații și idei realmente independente.

Peisajul în zona acestora arată cu totul altfel. Membrii lor sînt de regulă experți tineri (și experte, ceea ce nu se întîmplă decît accidental în zona GONGOs, dominată de masculi trecuți bine de prima tinerețe) care, în majoritatea lor, au studii și afilieri internaționale, participă la dezbateri în mediul extern și nu arareori sînt angajați de instituții occidentale, unde se bucură de o vizibilitate pe care România le-a refuzat-o programatic. Puține dintre aceste mici ONG-uri entuziaste pot fi numite, însă, efectiv instituții. Finanțare sustenabilă nu există (statul nu dă bani pentru cercetare și analiză și chiar dacă ar da, ar putea fi un dar otrăvit, iar privații preferă să cumpere influență pe lîngă decidenți, inclusiv prin GONGOs). De aceea proiectele acestor think-tank-uri trebuie să urmeze banii, deci agenda donatorilor internaționali.

Contrar temerilor din zona instituțiilor de securitate, puțini dintre acești experți independenți au promovat vreodată idei care să „devieze” de la agenda euro-atlantică. Monopolizînd, în schimb, acest domeniu, statul a reușit să se priveze de pluralismul de idei independente, ceea ce explică în mare măsură eșecul diplomației românești de a-și propune și a pune teme ambițioase pe agenda aliaților. De asemenea, a reușit și să scape de sub observație curentele antioccidentale care hrănesc din abundență societatea în ultimii ani. Mai grav chiar, într-o perioadă în care războiul se duce din ce în ce mai mult în plan informațional și cu mijloace subversive care vizează subminarea statului, dar și a societății, iar contracararea acestor atacuri necesită o colaborare între stat și societate, instituțiile de securitate au reușit să compromită orice încredere între acestea două și să vulnerabilizeze grav România exact pe linia rezilienței strategice pe care și-au dorit să o protejeze.

Oana Popescu-Zamfir este director al Centrului GlobalFocus.

Foto: wikimedia commons