Societatea civilă cu delegaţie

Sorin IONIŢĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 200 din 9 Dec 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Mă nimerisem deunăzi într-o emisiune televizată cu nişte lideri sindicali, cînd unul dintre ei, mi se pare că de la producătorii agricoli, a zvîrlit la un moment dat un reproş societăţii civile: că nu face mai mult pentru combaterea corupţiei şi ineficienţei Guvernului în România. Era vorba de banul public şi de celebra - şi, tehnic vorbind, greşita - observaţie că "dacă s-ar fura mai puţin, ar rămîne mai multe fonduri pentru subvenţiile ţăranilor şi lefurile membrilor de sindicat". Ceea ce e oricum un pic unfair, pentru că tocmai pe tema anti-corupţie şi-au pus destui oameni pielea la bătaie în ultima vreme, dar, în fine, nu despre asta e vorba acum. Ce voiam să subliniez aici este felul de a gîndi al domnului respectiv, care e unul foarte răspîndit. Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de pe fix, a căror sarcină patriotică este să se bată cu politicienii şi alţi ticăloşi, în interesul general. Această activitate este privită ca o slujbă cu normă întreagă, prestată în baza unei calificări dobîndite prin specializare şi recunoscută oficial, precum celelalte profesii. Spre deosebire însă de acestea, aici este de preferat să se lucreze fără leafă: asimilaţi fiind cu cetele îngereşti, activiştii civici trebuie să se ridice deasupra preocupărilor materiale, spre deosebire de noi, "oamenii de rînd", care avem voie să fim crîncen de materialişti. Cu alte cuvinte, societatea civilă ar fi un fel de pandant certăreţ al Guvernului, oficializat cu ştampilă ca să funcţioneze ca o contrapondere la acesta, iar pomeniţii oameni de rînd au prin urmare voie să o mai tragă din cînd din cînd de urechi, la un spriţ (ca şi pe Guvern), cînd nu-şi face treaba bine. Pentru majoritatea românilor, societatea civilă este o listă de persoane şi organizaţii, special selectate şi uşor sărite de pe fix, a căror sarcină patriotică este să se bată cu politicienii şi alţi ticăloşi, în interesul general. Cred că e clar unde bat: acest mod de a gîndi, bazat pe ideea că vigilenţa civică se poate delega unor experţi, aşa cum delegi actul guvernării, este profund eronat. Trădează o mentalitate idealizant-feudală, cu societatea împărţită între cei mulţi, săraci cu duhul (dar nu lipsiţi de oarece şmecherie) şi fără răspundere pentru soarta proprie, care pot să stea şi să-şi roadă liniştiţi covrigul, că oricum vor moşteni împărăţia cerurilor, şi cei puţini aleşi de soartă, care au o datorie morală faţă de primii. Sau, altminteri, îmi aduce aminte de Imperiul Ţarist, în care, cînd cineva termina studiile, existau două posibilităţi: ori îmbrăca uniforma şi devenea funcţionar de stat; ori nu reuşea să facă asta şi atunci rămînea "intelectual". De unde şi întrebarea, complet deplasată astăzi, dar care continuă să frămînte pe mulţi: care să fie rolul intelectualului în comunitate etc.? Vestea proastă pe care vreau s-o dau domnului de la sindicate este că civismul, spre deosebire de actul guvernării, nu se poate delega. El trebuie săvîrşit cu mîna proprie, după puteri, pentru că aici nu există oameni de rînd şi elite luminate. Societatea civilă sîntem noi toţi la un loc, în orele libere de după serviciu, cînd ne asociem ca să facem ceva în interes general sau ca să promovăm o idee în care credem. Cu cît e mai mare proporţia celor care practică acest hobby straniu şi modern, cu atît mai puternică este societatea civilă într-o ţară. Iar termenul-cheie aici este interesul general, prin opoziţie cu buzunarul propriu: societate civilă este cînd ies să demonstrez pentru reducerea poluării sau mă asociez ca să ajut săracii, nu cînd vin cu fanfara şi deşert bălegar în faţa Ministerului Agriculturii ca să-mi dea mie personal ministrul mai mulţi bani de la buget. Există două dificultăţi majore cu care se confruntă azi ideea de societate civilă în România. Prima, care vine din trecut, ţine de inerţia medievală a unui număr prea mare dintre tîrgoveţii noştri, care nu mai sînt chiar aşa săraci cum erau odată (sau se pretindeau a fi), dar care preferă să se refugieze în spatele statutului confortabil de "om de rînd". Nu spun că de mîine ar trebui să ne apuce pe toţi frenezia civică, pentru că asta nu se întîmplă nici măcar în hiperactivista Americă. Dar măcar să înţelegem faptul că vom avea exact atîta civism cît sîntem dispuşi să generăm, fiecare dintre noi, la firul ierbii. Dacă cei cu resurse se îngrijesc doar de burta proprie, aşteptînd ca de binele general să se ocupe o mînă de idealişti, n-o să ajungem prea departe. A doua provocare vine din faţă, din viitorul imediat. Dacă ne orientăm după ce se vede deja cu ochiul liber în ţările vecine aflate cu un pas înaintea noastră (Cehia, Slovacia, Ungaria), chiar societatea asta civilă, firavă cum a fost ea pînă acum, se va împuţina şi mai tare în anii ce vin. Intrarea în UE, creşterea economică şi mobilitatea profesională crescută pe continent au creat oportunităţi foarte atractive pentru cei care s-au săturat să tot fie ciocăniţi la cap că "datoria voastră este să..." de către oameni care nu mişcă un deget în afara propriei bătături, sau să fie tăvăliţi prin noroi de politicieni veroşi şi suspectaţi că iau milioane de dolari de la George Soros (care, de altfel, şi-a redus mult asistenţa în regiune de cîţiva ani). Banii grei se vor cîştiga în următorii şapte ani de cei care sînt mai puţin guralivi în public, sînt obedienţi cu autorităţile şi ştiu să vorbească limba de lemn a consultanţei bruxelleze. Dacă te uiţi cît de tare s-au rărit rîndurile ong-iştilor în Europa Centrală faţă de anii ’90, îţi dai seama cît de atractiv este planul B. Paradoxal, îmburghezirea naturală şi paşnică a societăţii civile ameninţă să realizeze ceea ce regimurile autoritare n-au reuşit prin represiune: cooptarea şi domesticirea societăţii civile.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Japonia mănâncă mici și sarmale. Românul care le prepară: „Clienții ling farfuria“ VIDEO
În vizită în Japonia, Andreia și Ionuţ, vloggerii de la canalul de YouTube „HaiHui în doi”, au prezentat povestea românului care vinde mici și alte feluri de mâncare tradițională în Țara Soarelui Răsare.
image
Dilema incredibilă a unui român din Spania: „Am aflat că nu sunt tatăl copiilor mei, ce să fac?“
Postarea în care un bărbat a dezvăluit că prietenul său văduv a aflat că ai săi copii, rămași doar în grija sa, nu sunt de fapt ai lui, a devenit virală pe Facebook.
image
File de istorie. S-au plantat curmali, bananieri și palmieri pentru vizita Împăratului Franz Josef FOTO
Un oraș din vestul României a fost între 9 și 12 septembrie 1893 centrul de interes al Imperiului Austro-Ungar. Împăratul Franz Josef şi trei arhiduci au fost așteptați cu mare fast.

HIstoria.ro

image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.