Sînt o mamă unică, la fel ca toate mamele
„Aoleu, și acum ce fac?” „Pe cine să întreb?” „Ce-ar fi făcut mama mea?” „Și dacă e greșit?” „Și dacă e periculos?”
În momentul în care scriu acest text au trecut exact 3.880 de zile de cînd sînt mamă. Și foarte puține dintre ele s-au încheiat fără să îmi pun măcar una dintre întrebările de mai sus. De fapt, în foarte multe mi-am pus toate întrebările de mai sus.
Cred că sînt tot atîtea feluri de a fi mamă pe cît de multe mame sînt în lumea asta. Probabil că unul dintre cele mai deștepte gînduri care mi-au venit vreodată e să nu caut un model de a face asta și să îmi dau voie să descopăr ce fel de mamă sînt eu. O idee chiar cumsecade, mai ales că a venit la pachet cu alta: în loc să decid eu ce fel de copil am, să mă străduiesc să cunosc copilul așa cum e el.
De felul meu, sînt un om anxios. Însă din gîndurile astea două a ieșit o combinație relativ simpatică. Mi-a dispărut teama că nu voi atinge cine știe ce standarde ale ființării ca mamă. Ceea ce m-a ajutat foarte mult, mai ales că am devenit părinte în plină epocă a shaming-ului pe grupurile online dedicate subiectului. Nu m-a interesat ca odrasla mea să fie prima din cohortă care stă în șezut, nici să-l întreacă pe Usain Bolt la nouă luni, nici să recite vreun „Luceafăr” la vîrsta de doi ani. M-am putut bucura de momentele în care ea a decis că este pregătită să facă un salt în dezvoltare sau vreo achiziție cognitivă.
Mi-a păsat prea puțin spre deloc să îmi demonstrez măiestria culinară la vîrsta diversificării (cine mă cunoaște tocmai a rîs cînd a citit asta). Nici nu mi-am comandat medalie pentru vreun record la numărul de ore petrecute jucîndu-mă cu succesoarea. I-am scos căciula de pe cap cînd temperaturile atingeau un număr pozitiv cu două cifre și m-au amuzat privirile oripilate, din spațiul online sau din cel offline. Ba chiar am îndrăznit să nu comunic public pînă la ce vîrstă am alăptat copilul și să nu mă intereseze deciziile altor mame pe acest subiect, la vremea respectivă vedeta absolută a polemicilor online.
În loc să îmi suprapun imaginea cu vreo grilă de evaluare a conștiinței publice, mi-am dat șansa de a mă descoperi eu pe mine însămi. Și am aflat lucruri interesante: că mi se pare în regulă și chiar folositor să vorbesc cu copilul meu despre orice se întîmplă pe lumea asta. Că există situații în care greșesc față de ea și e normal să îi cer iertare. Că îi pot explica lucruri despre viață și ea chiar are încredere că nu o mint. Că e OK să nu fac o pasiune din puzzle-urile dedicate vîrstei de cinci ani, însă pot să ador să mă uit cu ea la Gilmore Girls, cînd se apropie de adolescență. Că prefer să căutăm împreună răspunsul la întrebările existențiale din copilărie, în loc să o pun să învețe poezii. Că sînt în stare să găsesc argumentele care să o convingă de ce e important să citești. Sau să faci sport. Sau să fii un om onest.
Și atunci de ce persistă întrebările din primul paragraf? Pentru că, așa cum spune o memă de pe Internet, „Să fii mamă înseamnă să accepți că vei fi îngrijorată pentru tot restul vieții tale”. Bănuiesc că nu e valabilă pentru toate mamele, însă, în cazul meu, chiar e. Nu mă îngrijorează performanța mea, dar teama că Ericăi i s-ar putea întîmpla ceva sau că o decizie de-ale mele i-ar putea produce vreun rău mă însoțește în fiecare zi și am învățat să o accept, pentru că și ea face parte din ființarea mea ca mamă.
În zilele în care mă simt înțeleaptă, îmi dau seama că modul cel mai eficient de a anestezia teama asta e echilibrul. Pentru că, din prima ei zi, riscuri au existat și, pe măsură ce timpul a trecut, ele n-au făcut decît să se transforme. Iar echilibru înseamnă să identific cîte pot, să știu că niciodată nu le voi putea anticipa pe toate și să las copilul să se bucure de viață și de copilărie.
Nu am nostalgia copilăriei cu cheia la gît, nu mi se pare că generația mea e vreun standard de aur în ceea ce privește dezvoltarea psiho-emoțională și nici nu cred că secretul independenței ca adult e să fi venit acasă, în copilărie, cu genunchii zdreliți sau mîndru după o victorie în trîntă dreaptă cu bully-ul cartierului.
Însă da, cred în ideea de independență și mai cred că ea nu se construiește cu experimente de anduranță a copilului, ci ajutîndu-l să afle cine e, ce îl definește cu adevărat, cum să își citească corect busola și să își facă propriile alegeri bune. Iar unul dintre lucrurile care mi se par importante în schema asta este cel pentru care eu am avut nevoie de treizeci de ani să-l aflu: să nu aibă vreodată sentimentul că are ceva de demonstrat altcuiva. Nici mie.
Toate lucrurile astea se întîmplă pentru că o definesc pe ea, mă definesc pe mine și ne definesc pe noi împreună. Ele sînt termenii unei ecuații unice, a noastră. Însă nu e o formulă absolută, nu ar funcționa în oricare altă ecuație. Pentru că a fi mama cuiva sau a fi copilul cuiva înseamnă a declina o ființă unică, ceea ce sîntem fiecare dintre noi. Pot exista coordonate comune, de exemplu responsabilitatea, grija, sinceritatea, însă, dincolo de ele, rămîne o formulă imposibil de repetat. Și e perfect așa.
Oana Dimofte este jurnalistă.
