„Sînt în foarte bune relații cu dînsa” - anchetă
Întrebarea pe care le-am adresat-o invitaților mei a fost: „În ce relație sînteți cu rutina?”. Iar ei, simpatici, au intrat în joc și au povestit cum trăiesc cu aceste „animale” de casă. Sîntem rutinieri și ne și place.
● T.O. BOBE, scriitor
Dragă Ana, ca de fiecare dată cînd mă inviți să răspund la cîte o anchetă, mă grăbesc să o fac cît mai repede, pentru că invitațiile tale mă scot din rutină și pentru că abia aștept să mă întorc la ea, să bifez ce mă scoate din deprinderile mele și să mi le reiau. Îți răspund, totuși, abia la o oră după ce mi-ai scris, pentru că rutina mea de scris implică o cafea alături, iar cafeaua alături implică să fi mîncat ceva imediat înainte, chiar dacă nu mi-e neapărat foame, însă am căpătat rutina asta în urma unei crize de gastrită și parcă n-aș vrea s-o schimb. Așadar, iată, sînt în foarte bune relații cu dînsa, rutina, chiar dacă sînt conștient că pentru unii are un renume destul de prost și că există un adevărat cult al ieșirii din ea, de parcă ai putea să înscrii la fotbal dintr-o lovitură liberă, din lateral, de la 35 de metri de poartă, fără rutina de la antrenamente, de parcă ai putea picta o mînă, fără rutina exercițiilor, de parcă ai putea gusta cu adevărat voluptatea lenevelii, fără rutina orelor pierdute (pierdute?) cu ochii în gol, întins pe o canapea, gustînd la răstimpuri ceva dintr-o ceașcă sau dintr-un pahar.
● Codruța CERNEA, artistă vizuală
Dacă mă gîndesc la rutine ca la activități repetate zilnic sau periodic, pot spune că am o relație bună cu ele. Poate și pentru că mi le definesc singură. Sînt firele invizibile care dau zilelor o formă benefică mie și le împiedică să se destrame în direcții decise de alții. Diminețile, în special, sînt marcate de cîteva activități-cheie. Parcurgerea lor îmi oferă sentimentul unei mici victorii la început de zi. În perioadele cînd pictez, zilele mele arată aproape la fel, cu variații doar seara. E ca și cum viața devine un fundal uniform care îmi oferă spațiu mental să mă concentrez pe ce anume vreau să materializez. Anumite rutine și ritualuri le iau cu mine și cînd plec în alte locuri. Îmi fac bine și îmi dau un sentiment cald și reconfortant oriunde m-aș afla.
Problema evidentă a rutinelor e că duc la monotonie, la sentimentul de plictiseală și la rigiditate. Evaluez constant felul în care în care îmi desfășor viața. Ajustez, șlefuiesc cît pot. Am învățat în timp cînd e momentul să evadez temporar dintr-o perioadă mai monotonă sau să renunț la rutinele zilnice pentru un eveniment surprinzător, care se anunță incitant.
● Matei FLORIAN, scriitor
Atît timp cît rutina e doar o prelungire a lui acasă, e bine. Acasă sînt toate lucrurile pe care le știi. Dragostea, omul pe care îl ții în brațe. Sunetul linguriței cu zahăr în cafeaua de dimineață. Fereastra. Copacul din fața ferestrei care îngălbenește încet. Scaunul de la biroul la care te așezi să scrii. Canapeaua și niște meciuri din Anglia, muzica, toate străduțele cu blocuri care sînt o prelungire a muzicii la ceas de seară. Dacă n-ar fi acasă și toată rutina ei, poate că lucrurile astea nici n-ar exista. Rutina e o ancoră în canapea, iar canapeaua, pe bune, e una dintre marile invenții ale lumii. E simply the best, better than all the rest. Piramidele din Bucegi n-au cum să aibă energia locului pe care îl știi. Se poate călători de pe canapea pînă departe, totul e să fii acasă, acolo unde e dragostea. Nasol e dacă rutina devine o prelungire a vieții. Cînd începi să vezi în viitor, iar viitorul nu e murder, ca la Cohen, e doar la fel: gri, obosit, previzibil. Cînd rutina devine inerție, iar acasă e locul ăla unde îngălbenești încet. Dă-ți o palmă atunci, un reset, sparge rutina, niște lemne, fă naibii ceva! Dacă e dragoste, o s-o găsești, după o vreme, acasă, întreagă, dansînd.
● Laure HINCKEL, traducătoare
Îmi iubesc rutina. Rutina vieții casnice și pașnice. Tot ce este frumos este rutinier, bătăile inimii, succesiunea sezoanelor, prezența dragă a ființei iubite acasă. Îmi iubesc micile obiceiuri așa cum iubesc și cadrul sintactic al limbii franceze și ortografia ei superbe: sînt cadrul ocrotitor în care pot pluti și înota în felul cel mai neacademic. Ceea ce îmi place mai puțin este folosirea termenului într-o accepție recentă. În limba engleză, „the routine” este nu numai obiceiul, ritualul, ci și antrenamentul fizic. Au apărut de ceva timp aplicații, reclame pe rețele sociale care promovează o rutină sportivă, o rutină yoga. În acest context, publicul este îndemnat să se antreneze: e foarte bine pentru starea fizică a fiecăruia, dar cuvîntul fiind același, am auzit recent oameni folosindu-se de cuvîntul „rutină“ pentru a vorbi despre exercițiile lor sportive, mai ales cînd este vorba de exerciții executate în fața ecranului, sub îndrumarea unui coach sportiv. Nu mă deranjează, dar aș prefera ca ritualul vieții, trăite pas cu pas, așa cum trece un sezon după altul, să nu aibă conexiuni cu ideea de antrenament fizic, performanță, obligații. Și, mai ales, să nu intre în cadrul unui megaprogram executînd o funcție precisă, aceea de a ne dori ideali (ce fel de ideal?), cît mai performanți (ce performanțe, după ce criterii?), cît mai adaptați (la ce fel de irealitate? la ce fel de lume dematerializată?). Una fără draga rutină a inimii iubite? Una fără cafeaua de dimineață? Deh, vise scrise la pas, pas cu pas, sub cerul rutinier.
● Alexandra Mihaela DANCS, dansatoare
În fiecare dimineață mă trezesc devreme și, timp de o oră și jumătate, îmi fac practica yoga. Respir și transpir, executînd aceleași mișcări, un fel de coregrafie fixă, repetată cu sfințenie. În zilele în care am spectacol, mănînc de fiecare dată cam aceleași lucruri și ajung întotdeauna în spațiu cu trei ore înainte de începere. Ani de zile am mîncat roșii cu brînză la micul dejun. De ceva vreme le-am înlocuit cu ciocolată. Cînd sînt furtuni la mare, pun placa de surf în mașină și mă duc la valuri. Înainte să intru în apă, mă încălzesc de fiecare dată pe nisip cu aceleași exerciții. La cinematograf aleg al doilea loc din stînga, cum te uiți spre ecran, de pe antepenultimul rînd. La Mega din cartier am cam același traseu între etaje și printre rafturi, din piață cumpăr de la aceiași oameni. Cînd spăl vase, tacîmurile rămîn la final, cînd spăl rufe, șosetele-s atîrnate ultimele la uscat. Cînd dau cu aspiratorul, încep cu baia și termin cu bucătăria. Am nouăsprezece ghivece cu plante, pe care le ud cam în aceeași ordine și cărora le spun cam aceleași cuvinte. Cînd nu-s acasă și petrec mai mult timp în altă parte, vreau, nu vreau, în cîteva zile instalez rutina specifică locului. Pînă la urmă, totul ajunge să fie și rutină la un moment dat. Cum ar putea să nu fie resimțită ca atare? Nu mă sperie rutina, m-ar speria să fac lucrurile mecanic, automat, fără să îmi mai dau seama că le fac și de ce anume le fac, fără să fiu conștientă de ele și prezentă în acțiunile respective. Dacă mă plictisesc, poate nu acțiunile trebuie schimbate, ci felul în care le fac. În anumite cazuri, mai ales acelea care țin de stilul meu de viață care presupune foarte multă mișcare, pentru mine rutina înseamnă disciplină, mă ancorează, îmi dă un ritm și-mi dă și sănătate.
● Jean Lorin STERIAN, scriitor
Există trei tipuri de rutine și cu fiecare am un alt tip de relație. Primul tip este alcătuit din suma rutinelor proprii, acțiuni pe care la sfîrșitul zilei nu mi amintesc ca să le povestesc cuiva. Cum ar fi faptul că, de cum mă trezesc, iau o pastilă de euthyrox și timp de jumătate de oră n-am voie să mănînc. De cînd cu lucrul la doctorat am descoperit că am dezvoltat o serie de rutine pe care le execut în scopul evitării de a mă apuca de lucru – fac un sandwich, o altă cafea, mă joc pe telefon, spăl vasele, pun hainele de pe scaune pe rafturi și invers, ud cele două flori. Abia după ce am epuizat toate acțiunile mărunte mă așez la birou, întotdeauna cu o ceașcă de cafea în dreapta tastaturii. Rutinele altcuiva sînt enervante la început – că nu se poate culca fără să facă duș, că nu-și începe ziua fără să bage o țigară pe stomacul gol, că se dă cu pudră albă pe obraji deși are un ten OK și alte lucruri pe care le descoperi în spațiul intim. Și mai sînt rutinele comune care sînt cele mai frumoase.
● Ioana BÂLDEA-CONSTANTINESCU, scriitoare
E ca firul care te duce prin Labirint. Îl urăsc și-l iubesc. Așa cum mă strivește lipsa orizontului de orice fel, imposibilitatea de a savura o surpriză, de a orchestra o călătorie și un taifas tihnit, între prieteni, la fel rutina bună, la scară și turație mică, îmi ține de cald. Cînd fac clătite sîmbătă dimineața, cînd închid e-mail-ul vineri seara, cînd mă strîng între ai mei și navigăm împreună de la „ce-o să facem noi cînd…” pînă la „dar ce-ai face dacă…” sînt ca-ntr-o vizuină căptușită cu un viitor fără dinți, care licărește a speranță în întuneric. Mă agăț de lucrurile astea ca să le pot metaboliza pe celelalte – rutina știrilor proaste, a senzației aproape fizice de distopie, de film îndoielnic, de prezent amînat sine die. Poate mîine. Poate poimîine. Așa trec și peste azi, dintr-un ritual în celălalt. Dincolo de rutină sînt eu mai bătrînă și mai sleită, dincoace de ea eram tînără și nu credeam în Minotaur. Aștept cuminte ziua cînd firul mă va duce la lumină, o lumină bună, plină de posibilități, în care să mă pot construi și altfel.
a consemnat Ana Maria SANDU
