Sînt atît de bătrîn, că

Sînt atît de bătrîn, că am prins vremurile în care oamenii reușeau, cu chiu, cu vai, să trăiască și fără bormașini duminica dimineața.

Sînt atît de bătrîn, că am apucat vremurile cînd fiecare bărbat purta mereu în buzunarul de la spate al pantalonilor un mic pieptăn din metal sau din plastic, pe care chiar îl folosea.

Sînt atît de bătrîn, că l-am văzut pe Erich Honecker pupîndu-se pe gură și cu Gorbaciov, și cu Brejnev.

Sînt atît de bătrîn, că am apucat toate glumele cu vîrsta lui Ion Iliescu în varianta cu Gică Petrescu.

Sînt atît de bătrîn, că am apucat vremurile cînd rîdea toată lumea de tine dacă te mai dădeai pe trotinetă după ce împlineai 6 ani. Poate că astăzi ar putea să pară o bizarerie, însă cel puțin în cartierul unde-am crescut, mijloacele de locomoție cu care te puteai deplasa erau strict reglementate pe vîrste de datina locului. Pe tricicletă te dădeai pînă pe la vreo 3 ani, pe urmă te dădeai pe trotinetă pînă pe la vreo 4-5, pe urmă, dacă părinții erau ceva mai înstăriți, aveai o tricicletă mai mare, cu lanț și pinion, care se putea transforma într-o bicicletă pentru copii pînă în cel mult 8 ani. Dacă nu aveai părinții bogați, poate îți cumpărau o bicicletă de oameni mari ceva mai tîrziu – celebrul Pegas cu șa lungă și coarne înalte, dar și cîte-un Tohan la mîna a doua.

Dar cu trotineta? Cum să mai îndrăznești să pui piciorul pe trotinetă după ce împlineai cel mult 6 ani? Ar fi rîs toată lumea de tine, fiindcă trotineta era simbolul suprem al infantilismului, trotineta era pentru ciutani sau pentru ăia cu care nu se juca nimeni și se dădeau și ei cu ceva, cu o jucărie mai veche, ca să nu se plictisească. Fiindcă, da, sînt atît de bătrîn, că am apucat vremurile cînd ideea de trotinetă era într-atît asociată cu prima copilărie, încît existența unei trotinete pentru adulți părea cam cum ar părea azi ideea unei suzete pentru adolescenți. Iar pe vremea mea coolness-ul ținea de tot ce era asociat cu maturitatea, nu de cele ale copilăriei.

Și, da, sînt atît de bătrîn, că nu mai țin minte cînd am spus ultima dată „pe vremea mea” autoironic.

Pe vremea mea era cool să fii pe picioarele tale, deopotrivă la figurat și la propriu. O spun cu toată rușinea retrospectivă a celui care, din motive pentru care n-am spațiu aici, a fost dus și adus de la școală de cineva din familie pînă inclusiv în clasa a patra. Îmi dau seama că astăzi, cînd puțini mai sînt părinții care să nu-și lase copiii din mașină în fața școlii pînă la 14 ani, dacă nu cumva și mai tîrziu, așa ceva e normal, dar vă rog să mă credeți că îmi venea să intru în pămînt de rușine cînd vedeam că după ore mă așteaptă tataia. Sînt atît de bătrîn, că am răsuflat ușurat cînd, de la 10 ani în sus, am avut voie să mă duc în oraș, la filme, doar cu prieteni de aceeași vîrstă cu mine sau cînd tot doar cu unul sau doi prieteni mergeam, la aceeași vîrstă, la plajă. Cîți n-ar crede azi despre sine că ar fi părinți neglijenți dacă și-ar lăsa copiii la fel de independenți ca părinții generației mele? Sau cîți n-ar crede azi despre sine că își „abuzează” copiii dacă i-ar pune la treburi casnice, dacă de exemplu i-ar trimite să cumpere ceva de la Mega? Cînd ați văzut ultima dată un copil de pînă în 14 ani cumpărînd ceva nu pentru sine, ci pentru acasă? Eu nu mai țin minte. În vremea copilăriei celor din generația mea era uzual să fii trimis după lapte, pîine, parizer, țigări, sifoane, o sticlă de corăbioară ș.a.m.d. 

Și nu doar de expunerea copiilor la contactul cu alcoolul sau cu țigările nu se ferea generația părinților noștri, dar nici de expunerea lor la contactul cu moartea. În cartierul meu era uzual să iasă cineva cu o găină în stradă și să o taie. De asemenea, era ceva uzual ca de Crăciun toată lumea să scoată porcul în fața curții, să-l taie, să-l pîrlească, să-l opărească, apoi să-l tranșeze acolo, sub ochii copiilor. În lumea din care vin, toate lucrurile astea erau firești, pentru că moartea făcea parte din firescul vieții. Era firesc să moară cineva și era firesc să-ți iei copiii la înmormîntări, la rude nu foarte apropiate. Nu era doar permis să ții trei zile mortul în sufragerie, pe masa pentru musafiri, și să vină la priveghi și copiii, era chiar ceva uzual. Cînd aveam 11 sau 12 ani am mers toată clasa la o colegă care murise, i-am înconjurat sicriul, i-am lăsat o floare, apoi am însoțit-o pînă la biserică și, pe urmă, pînă la cimitir. Pe la vreo 7-8-9 ani, bunicul meu mă lua uneori la cimitir, cînd plivea buruienile de pe lîngă cavoul pe care și-l pregătise din timp, și-mi spunea să vin acolo și să vorbesc cu el, să-i mai spun ce-i pe lumea asta, după ce o să moară. De-acolo vin. Toate lucrurile astea sînt firești pentru mine.

Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.

Sînt atît de bătrîn, că am prins bișnița cu bilete de cinema. Iar pe vremea mea, 72% din băieți voiau să se facă cosmonauți.

T.O. Bobe este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Bilete de sinucigaș (Humanitas, 2022).