Simptomul interdicţiei
Sintagma "fruct oprit" semnalează, în primul rînd, interdicţia obţinerii unei plăceri. Dacă interdicţia este una şi bună, adică un "nu" e un "nu", cît priveşte fructul, paleta este largă, ba chiar, teoretic, infinită. Infinitatea teoretică a fructului interzis vine din următorul fapt: pentru o anumită persoană, un anumit lucru poate avea o anumită semnificaţie. Uneori, semnificaţia este aceeaşi cu a altora. Las discuţia pe marginea simbolismului biblic (pomul cunoaşterii) în seama specialiştilor în acest domeniu. Alteori, ea este privată într-un asemenea grad încît, ascunsă în inconştient, se lasă decodificată doar printr-o psihanaliză. La nivel manifest, vizibil, fructul oprit apare sub forma a ceea ce se numeşte simptom: compromisul enigmatic dintre o dorinţă şi apărarea împotriva acesteia. Rezultă un fel de struţocămilă ce îl intrigă pe însuşi posesorul ei, datorită caracterului ciudat şi străin prin care îi contrazice imaginea despre sine. Există un exemplu simplu în literatura clasică psihanalitică. O tînără solicită ajutor pentru a se debarasa de o neplăcută contractură la braţ, pe care nu o poate corela cu vreun factor obiectiv şi care îi apare în mod nărăvaş, ilogic, cînd îi e lumea mai dragă. Asociaţiile libere conduc, încet-încet, la o scenă în care se află împreună cu mama sa şi simte furie faţă de aceasta. Furia o face să vrea să o lovescă. Iată fructul! Cine nu a remarcat cu cîtă satisfacţie îşi lovesc uneori copiii jucăriile sau dărîmă, dintr-o mişcare bine ţintită, frumosul castel pe care tocmai l-au construit, cu trudă? Aşadar, fiica îşi mobilizează braţul, în proiectul urgent de a-şi nimici mama frustrantă. Numai că... urgenţa răzbunării are acelaşi număr de apel cu o alta: urgenţa păstrării iubirii materne. Poate ea să dea frîu liber şi să-şi culeagă fructul agresivităţii? Da, răspunde bicepsul ei (fin, dar ager) cînd, dintr-odată, primeşte o veste proastă de la departamentul economiei afective: sigur, confirmăm că se poate, însă cu preţul recesiunii sentimentelor materne. Enorm cost pentru o clipă de plăcere! Consiliul interior se regrupează. Deci, nu. Da capo. Daţi pe "off". Numai că dorinţa era deja pe "on", iar mintea omului nu este, oricum, computer. (Apropo, se fabrică roboţi care imită zîmbetul uman. Oare va apărea, vreodată, computerul cu inconştient? Se va găsi cineva care să glumească astfel, pe linia obiectelor trăsnite, precum ibricul cu coadă şi cioc pe aceeaşi parte?) Aşa că "vreau" şi cu "ba nu mai vreau" se ciocnesc pe autostrada dorinţelor care, în acest caz, are o singură bandă, pentru ambele sensuri. Mişcarea e oprită din faşă, dar apucă să se exprime. (Sună complicat deoarece chiar este.) Iar toată această ciorovăială internă se petrece fulgerător. Problema nu e decît una. Conflictul a rămas, iar el se trezeşte ori de cîte ori are o ocazie similară, mai mult sau mai puţin îndepărtată de formatul ei originar. În al doilea rînd, expresia "fruct oprit" mai sugerează că dorinţa se intensifică tocmai datorită interdicţiei. Oare Adam nu ar fi gustat din fruct dacă ar fi fost liber să o facă? Greu de spus, imposibil de "aflat"... Mai limpede ne apare faptul că, atîta vreme cît fructul e oprit, dorinţa rămîne vie. Dacă interdicţia este respectată (Lacan vorbeşte despre interiorizarea legii simbolice prin numele Tatălui), dorinţa de imposibil devine o ardere internă pe viaţă. Cu funcţie de motor, ea poate susţine mecanismul de sublimare, care înseamnă... împlinirea a ceea ce se poate din dorinţa către ceea ce nu se poate! Genul acesta de paradoxuri dă cont de creativitatea omului. Winnicott a scris despre spaţiul mental tranziţional, ceva resimţit de către copil ca fiind nici realitate, nici ficţiune. De aici, plăcerea şi libertatea jocului. Libertatea vine din atingerea cu ficţiunea (e doar în mintea mea, îşi spune copilul), iar intensitatea satisfacţiei vine din atingerea cu realitatea (e adevărat, îşi spune el). De aceea, jocul este un "ca şi cum ar fi adevărat" care, dacă e lăsat să trăiască odată cu copilul din noi, ne rămîne pentru totdeauna. El devine o resursă de bucurie la îndemînă, un soi de pom laic al cunoaşterii permise. Într-un alt exemplu, din literatura psihanalitică de dată mai recentă, un băiat se joacă de-a trenul, cu un scaun. Tatăl îl vede şi-l întreabă: "Ce este acesta, tren sau scaun?". O asemenea întrebare vine din ariditatea cîmpului tranziţional patern, care tolerează greu un "ca şi cum". În contextul discuţiei noastre, întrebarea poate căpăta sensul interdicţiei: copile, nu ai voie să trăieşti între două lumi, trebuie să te hotărăşti. Ori tren, ori scaun. Jocul se spulberă. Înseamnă că jocul, ca fruct oprit, îl va tenta şi mai mult pe fiu? Mă tem că nu, cel puţin nu în forma lui cea mai bună. Asociat în mintea părintelui cu vreo semnificaţie incestuoasă sau distructivă - două mari interdicţii pentru omul social -, jocul se transformă într-o primejdie: a nebuniei, pentru adultul angoasat, a pierderii iubirii tatălui sau a punerii acestuia în pericol, pentru copilul interpelat. Cineva a întrebat despre "fructele oprite" din zilele noastre, cele cu semnificaţii comune, sociale. De pildă, fumatul, odată interzis, devine, oare, şi mai atractiv? Obiectivînd situaţia la maximum, un individ se apucă de fumat numai pentru că nu e voie? Fumătorul va fuma mai cu nesaţ sau mai mult pe unitatea de timp? Un prim răspuns, negativ şi facil, vine prin comparaţie cu consumul de alcool. Alcoolul este atît de "la liber", însă aproape nimeni nu-l tratează cu indiferenţă din pricina asta. În plus, el a fost atît de asociat cu imaginea comunicării dintre oameni, încît urmaşii lui Jung ar trebui să se întrebe dacă nu cumva "paharul de vorbă" s-a transformat deja în arhetip! Un alt răspuns, mai dificil şi, în general, cam enervant, este: depinde. E un răspuns tipic în psihanaliză, dat fiind că ea se ocupă cu individualitatea esenţială a omului. Aşadar, depinde ce înseamnă fumatul pentru cineva şi ce loc ocupă acest act în economia afectivă a unui (singur) om. Dacă, unei adolescente, tipul de care e îndrăgostită în secret îi mărturiseşte că, după el, faţa unei femei care fumează îşi pierde din mister, se poate ca fata să arunce cît colo ţigările, pe veci. Sau nu. Dacă, tot unei adolescente (alta), aflate în plină revoltă-căutătoare de identitate, tatăl îi interzice, în treacăt, să fumeze în casă, nu-i exclus ca, dis-de-dimineaţă, fiica să-l întîmpine la micul dejun cu un nor dens de fum, pe măsura nu-ului ei protestatar. Şi tot aşa, într-o multitudine de combinaţii, ne întoarcem la infinitatea de care pomeneam la început, a fructului oprit, gîndit, simţit şi căutat în fel şi chip, în felul şi chipul în care apar, la rîndul lor, dorinţa şi neacceptarea ei.
