Simplu ca un miracol
Am fost întrebat de cîteva ori în varii contexte, unele universitare, care sînt cărțile scrise de Părintele Arsenie Boca, căci există studioși care chiar ar vrea să le consulte riguros. De fiecare dată m-am aflat în impas, întrucît pînă astăzi putem identifica abia trei-patru titluri despre care putem afirma, cu o anume siguranță, că îi aparțin integral Părintelui Arsenie Boca: Cărarea Împărăției (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 2006), Semințe duhovnicești (Editura Lumea credinței, 2009) și, eventual, Trepte spre viețuirea în monahism (Editura Teognost, 2003). Se vor adăuga aici un număr de predici atribuite lui (Cuvinte vii, Editura Charisma, 2006) și mai multe ziceri adunate de ucenici, unele rugăciuni compuse de acesta și cîteva epistole. Însă, pînă la confruntarea profesionistă a surselor și, eventual, a manuscriselor, toate acestea păstrează încă incertitudinea originalității (integrale).
Sîntem asaltați prin librării, pe tarabele de pe stradă, de o sumedenie de volume care-l au ca autor. Numai că majoritatea, peste o sută de titluri, sînt fie compilații care pornesc de la cele trei volume de bază, fie probabile pilde culese de la pelerinii care l au frecventat de-a lungul anilor. Mai există scrieri apocrife care sînt puse pe seama Părintelui Arsenie Boca, fără siguranța autenticității, mai există amintiri ale unor (pretinși) ucenici. Precizez că numele Părintelui este folosit fie în titlu, fie chiar ca autor în majoritatea dintre aceste zeci de volume – unele tipărite cu binecuvîntarea (reală?) a ierarhilor. De ce această avalanșă de scrieri, bună parte avînd pe copertă chipul său din tinerețe? Pentru că „brand-ul“ Arsenie Boca se vinde binișor, laolaltă cu brelocuri, cu pseudo-icoane și nenumărate alte kitsch-uri cu același chip.
Unde și cum sînt editate aceste scrieri? Absolut jenant! În afara ediției din Semințe duhovnicești și de Cărarea Împărăției, ale cărei ultime ediții sînt realizate sub egida Episcopiei Aradului, majoritatea celor sus-menționate au apărut la edituri de mîna a treia, care produc tone de maculatură pioasă. Nici o rigoare, nici o responsabilitate, nici un dram de conștiință – cam așa își manifestă unii credința în Dumnezeu și respectul față de Arsenie Boca: parazi-tîndu-l.
Revenind la scrierile propriu-zise, nici unul din cele trei titluri sus-amintite nu beneficiază de un aparat critic corespunzător. Despre celelalte zeci de volume nici nu mai vorbim. Dar aceasta este o problemă general valabilă dacă medităm la modul în care sînt editate cărțile creștin-ortodoxe după 1989 în România. Doar cîțiva teologi ortodocși, începînd cu Dumitru Stăniloae și Andrei Scrima, ori scriitori deveniți monahi, precum Nicolae Steinhardt, au parte de serii de autor (neîncheiate încă) realizate profesionist. Aceștia reprezintă însă excepția fericită, întrucît avem nenumărate restanțe editoriale de calibru. În același context, literatura creștin-ortodoxă reprezentată de cei considerați mari duhovnici are parte de ediții pestrițe, inegale, departe de ceea ce binemerită toți aceștia: nu există serii de autor nici măcar pentru Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Teofil Părîianu etc. Aceeași întrebare – care sînt scrierile lor? – ne va plasa cam în același impas. Există, totuși, o excepție: frumoasa ediție dedicată scrierilor Ghelasie Gheorghe realizată de teologul, matematicianul și poetul Florin Caragiu la Editura Platytera, ajunsă la volumul 18!
Avem însă, cumva, foarte multe ediții complete, cu aparat critic corespunzător, ale marilor nume din literatura română, în afară de ceea ce s-a pornit cîndva la Editura Minerva, fără a fi fost terminat? Seriile de ediții critice de autor din Noica, Eliade etc. nici n-au început.
Marii duhovnici de secol XX au trăit foarte aproape de noi și este greu să lucrezi astfel de ediții atît de repede. Este adevărat, însă, că și ceea ce s-a publicat pînă astăzi este treabă de mîntuială. Puține edituri de carte creștin-ortodoxă au publicat volume care să poată deveni repere într-o bibliografie de nivel universitar – aș remarca aici Editura Deisis și, mai nou, editurile Doxologia și Basilica.
Non-reacția critică
Cum am putut să dau exemplul preotului Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, întrucît, precum Arsenie Boca, este un personaj controversat? Fiindcă am făcut o premeditat. Și aici intrăm în capitolul consecințelor celor notate mai sus.
Publicarea haotică, lipsită de discernămînt, non-reacția critică la edițiile parazitare (aproape nicăieri în presa creștină fie oficială, fie laică), nu fac decît să sporească confuziile și intoxicările lansate pe piață de poliția politică încă din anii ’40 ’50 la adresa lui Arsenie Boca. Intoxicarea și dezinformarea erau o formulă, ca și în cazul altor mari personalități ale BOR, prin care s-a reușit pe alocuri învrăjbirea unora împotriva altora. Desigur, imaginea deformată pe care o au cîțiva dintre teologii și duhovnicii non-ardeleni despre Arsenie Boca comportă mai multe dimensiuni, pe lîngă scrierile care nu-i aparțin cu adevărat. Trebuie menționate aici micile polemici (ne)văzute dintre creștinismul ortodox ardelean și ortodoxia românilor de dincoace de munți, putem aminti variabila numită inteligență duhovnicească, non-acuratețea informării sau chiar lipsa umorului.
Există o parte și mai neplăcută a acestei ecuații: lașitatea unor clerici din vremea comunistă, ei înșiși deveniți colaboratori ai Securității (iar astăzi critici acerbi ai lui Arsenie Boca), nedreptățile și erorile nelămurite încă în ceea ce privește poziționarea unor confrați față de imensa sa notorietate. Să mai fie vorba oare și de prostie umană și, pe alocuri, de invidie?
Dacă vom rezolva ecuația de mai sus în lumina unei panoramări chiar mai ample în care, absolut natural, nu toți duhovnicii ori teologii ortodocși contemporani de la noi acceptă o viziune unitară pe tematici de stringentă actualitate, dacă vom ține cont de intruziunile voluntare ale luptelor interconfesionale, interortodoxe și (geo)politice, nicicînd încetate, dar și de luptele culturale, de cele dintre generații ori cele de ordin pur spiritual, vom găsi un răspuns policrom la „imaginea“ unor personalități ale BOR, inclusiv a lui Arsenie Boca.
Care este memoria sa? Cea promovată astăzi de mass-media avidă de senzațional, de evlavia populară prost gestionată de Biserică, de scrierile incerte ori cea împărtășită de cei cîțiva, foarte puțini, care i-au fost aproape cu adevărat și care, dincolo de incidența miracolului – palpabil, totuși, de nenumărate ori! –, mărturisesc altfel despre Arsenie Boca: cel care avea o viață duhovnicească reală (dincolo de orice bîrfă ori intoxicare a Securității, care l-a urmărit pînă în ultimul an al vieții), dar și o viață intelectuală. A fost rafinat, nonconformist, precum orice mare duhovnic autentic, lipsit de complexe în cercetarea comparată a altor spiritualități, dar riguros creștin-ortodox, nu totdeauna aspru, ci și blînd, cu un umor subtil, care nu agrea excesele ascetice, dar era foarte exact în propovăduirea vieții creștine, care cînta la flaut și picta – nu avem încă nici un inventar al operei sale plastice –, care a fost văzut cîndva mergînd „în patru labe“, jucîndu-se cu copiii.
Nu este prima oară cînd pledez pentru înființarea unui mare Institut de Cercetări care să funcționeze sub egida BOR, ale cărui departamente să se ocupe și de științele exacte, și de cele umane. Probabil, în timp, o astfel de construcție ar putea deveni cel puțin la fel de importantă precum ridicarea Catedralei Patriarhale. Numai într-un asemenea context interdisciplinar pot fi înțelese anumite fenomene, precum cel al Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, ori personalități de anvergura lui Arsenie Boca, a cărui memorie aș rezuma-o, parafrazîndu-l pe Andrei Scrima: simplă ca un miracol.
Marius Vasileanu este profesor de istoria religiilor.
