Simbolurile creeazǎ realitate
1. "Trecutul istoric e mult mai greu de prezis decît viitorul", îmi spunea un prieten mai în vîrstǎ în timpul comunismului. "Cu trecutul se pot întîmpla tot felul de lucruri, de rǎsturnǎri neaşteptate, pe cînd viitorul e în mod cert luminos, oficial - pe zi ce trece - tot mai luminos, deci tot mai sumbru." Prietenul meu îl citise pe Orwell, care-i confirma punct cu punct experienţa personalǎ. Odatǎ cu prǎbuşirea comunismului, viitorul a devenit, fǎrǎ îndoialǎ, mai puţin luminos, mai tulbure, dar mai deschis. Trecutul e şi el greu de prezis - dar mǎcar poate fi construit (de cǎtre istorici) în mai multe feluri, mai mult sau mai puţin contestabil fiecare dintre ele. Dintre diferitele versiuni ale trecutului, o putem alege pe cea care ni se pare mai plauzibilǎ, mai bine articulatǎ - eventual, mai convenabilǎ. "Faptele sînt interpretǎri", spunea Nietzsche, iar de interpretări se ocupa nu o teorie a Adevǎrului cu "A" mare (cum erau comunismul sau alte ideologii totalitare sau totalizante), ci o hermeneuticǎ. Înţelegerea trecutului rǎmîne însǎ mereu misterioasǎ. A dispǎrut, din fericire, mitul determinismului istoric. Nu era deloc necesar ca România de azi sǎ fie aşa cum e: în cei şaptesprezece ani au fost mai multe puncte de rǎscruce (începînd cu Piaţa Universitǎţii din 1990, urmatǎ de altele mai puţin distincte) şi cursul lucrurilor ar fi putut fi altul. Discuţia despre posibilitǎţile ratate, fie ea şi doar implicitǎ, face istoria mai vie, mai stranie, mai puţin mecanicǎ. Oricum, 2007 va rǎmîne anul unei împliniri de seamǎ (la care nu se putea nici mǎcar visa pe vremea cînd viitorul era luminos): intrarea în Europa, o adevǎratǎ revoluţie în ordinea geografiei simbolice. Iar simbolurile creeazǎ realitate: fapte-interpretǎri pe care nu le putem prevedea, pe care va trebui sǎ le abordǎm hermeneutic (e poate şansa acelei "hermeneutici creatoare" despre care vorbea Mircea Eliade). 2. Cum va arǎta România peste douǎzeci de ani? Statisticile demografice ne spun cǎ populaţia va descreşte şi va fi mai bǎtrînǎ. Dintr-o ţarǎ mică, va deveni una şi mai micǎ. Emigraţia va juca şi ea un rol. Mulţi vor pleca, dar cei care se vor întoarce vor avea un nivel cultural european. Destin politic România n-a avut şi nu va avea. Însă potenţialul ei cultural, reprimat în perioada comunistǎ, se va putea manifesta pentru prima oarǎ plenar. Deocamdatǎ vedem cǎ existǎ - e recunoscutǎ - o cinematografie româneascǎ de staturǎ mondialǎ. O literaturǎ pe mǎsurǎ stǎ gata sǎ aparǎ. Am vǎzut recent cîteva filme extraordinare, nu încǎ acel Palme dâOr de la Cannes 2007. Moartea domnului Lǎzǎrescu mi s-a pǎrut simptomatic. Filmul n-a plǎcut în România - imaginea ţǎrii e sumbrǎ -, dar moartea personajului, trimiţînd subtil şi, desigur, ironic la Lazǎr din Evanghelie, e în felul ei o "înviere": o înviere a artei, o deschidere a ei spre drama umanǎ. Filmul, dincolo de latura lui satiric-mizerabilistǎ, încorporeazǎ valori universale. Matei Cǎlinescu este profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, SUA. A părăsit România în 1973, după ce a publicat mai multe volume (critică, poezie, roman). Ultima carte publicată: Eug
