Simbol, icoană, idol: disputele metafizice ale Europei

Simbolul reprezintă o achiziţie imemorială a gîndirii religioase. Nici un act de semnificare a transcendenţei nu s-a produs - la Atena, Ierusalim sau Mecca - fără apelul la resursele enorme ale simbolului, înţeles ca matrice discursivă a tăcerilor sfinte. Ceea ce modernitatea contestă în rezistenţa la compromis a simbolului este raţiunea comunicării sale inefabile. Rostind un adevăr dincolo de aparenţe, simbolul descurajează abordarea analitică sau încercuirea semantică vulgară. În cuvintele lui Paul Ricœur: "a vrea să spui altceva decît ai spus, iată funcţia simbolică" (P. Ricœur, Despre interpretare, trad. rom. M. Popescu şi V. Protopopescu, Editura Trei, 1998). Dacă semnul lingvistic participă ostensiv la explicarea lumii, simbolul captează rezonanţe mult mai adînci, încifrînd enigma sau învăluind misterul. Mircea Eliade defineşte simbolistica religioasă drept "rezultat al unei tensiuni existenţiale." (M. Eliade, "Observaţii asupra simbolismului religios," Mefistofel şi androginul , trad. Al. Cuniţă, Editura Humanitas, 1996. Tot despre simbolism, cîteva observaţii generale: vezi M. Eliade, Imagini şi simboluri , Editura Humanitas, 1994; Tratatul de istoria religiilor, 1995.) În sfîrşit, Hans-Georg Gadamer acordă simbolului o "funcţie supleantă" ( Vérité et Méthode, trad. fr. E. Sacré, rev. Paul Ricœur, Paris, Seuil, 1976). Cînd depăşeşte vocaţia fragmentară a citatului sau tezismul unei simple predici, simbolul devine repr