Siguranţa pensiilor, o chestiune mai complicată

Cu cîtva timp în urmă am fost invitat, la Praga, la o masă rotundă dedicată analizei sistemelor de pensii din economiile dezvoltate. Teza-cheie a unui studiu prezentat de experţi ai Băncii Mondiale era că, pentru a face faţă tensiunilor din sistemele de pensii, trebuie urmărit un randament mai mare al plasamentelor făcute de către fondurile de pensii. Altfel spus, se prezumă funcţionarea de fonduri de pensii (fie în regim privat, fie în regim mixt) care să încerce maximizarea plasamentelor. Şi concluzia era că această maximizare se poate face prin mărirea plasamentelor pe burse (in equity) în economiile cu creştere economică mai rapidă (în economii emergente solide). Discuţia între participanţi a depăşit cadrul strict al analizei comparative implicate de întrebarea "Cine gestionează mai bine banii de pensii?", la care mulţi ar răspunde, fără ezitare, că preferabil este sectorul privat. Şi, într-o măsură, aşa este, dacă se are în vedere logica maximizării profitului. Dar există contraargumente ce au în vedere experienţa nefastă a fondurilor de pensii arondate unor entităţi private care au eşuat lamentabil (vezi cazurile Enron, Worldcom etc.). Abordarea prin prisma randamentelor este unilaterală; ea trebuie contextualizată considerînd fenomenul de îmbătrînire a populaţiei, care este unul global. Am ales acest preambul pentru rîndurile de faţă întrucît îmbătrînirea populaţiei, atunci cînd priveşte impactul asupra sistemelor asistenţiale, comportă mai multe planuri de judecată, dintre care voi analiza trei: 1) ce se întîmplă cu contractul social între cetăţean şi stat; 2) care sînt riscurile rezonabile de asumat în gestionarea banilor de pensie; 3) care sînt implicaţiile proliferării sistemelor private de pensii pe fondul globalizării pieţelor financiare. Puţini sînt cei care subliniază un aspect esenţial, ce defineşte democraţiile avansate, în analiza sistemelor de securitate socială: existenţa unui contract social între stat şi cetăţean, care urmăreşte atenuarea riscurilor inerente unei economii de piaţă, în dorinţa de a creşte coeziunea socială şi loialitatea faţă de instituţii ale statului de drept. Dani Rodrik, de la Universitatea Harvard, considera sistemele de asigurare socială ca garanţi ai contractului social. În acest spirit îşi elaborează unele teze principale şi Robert Reich (fost ministru al Muncii în primul cabinet al lui Bill Clinton) în recenta sa carte, Supercapitalism (New York, Alfred Knopf, 2007). În modul de funcţionare prevalent al contractului social găsim reticenţa foarte mare a cetăţenilor şi a multor politicieni din ţările capitaliste bogate faţă de privatizarea asistenţei sociale. Inclusiv în SUA, rezervele faţă de privatizarea asistenţei sociale sînt considerabile. Redesenarea contractului social este, în opinia mea, cea mai ambiţioasă ţintă a guvernelor în democraţiile liberale în condiţiile îmbătrînirii populaţiei, a crizei asistenţei sociale - sub presiunea izvorîtă din ascensiunea economică fulminantă a Asiei, care modifică ierarhii competitive în economia globală. Discuţiile aprinse privind polarizarea socială, care ar fi sistemele educaţionale adecvate debutului acestui secol, atenuarea disonanţei cognitive între electorate şi clasele politice exprimă un proces mai vast, ce a cuprins democraţiile avansate. Mutatis mutandis, această discuţie amplă priveşte şi democraţiile tinere, ţările din Europa Centrală şi de Est, recent intrate în UE. Sînt date care atestă un proces de îmbătrînire mai intens în aceste ţări decît în SUA şi Europa occidentală. În plus, ţările postcomuniste, inclusiv România, suferă şi un proces de migraţie important, care diminuează numărul populaţiei active. De aceea, impulsul către trecerea la fondurile private de pensii sau/şi cele mixte a fost mult mai mare, avînd urmări concrete. Dar trebuie spus că retorica publică şi argumentaţia analitică au fost substanţiate prin prisma logicii viabilizării sistemelor asistenţiale şi aproape deloc prin explicarea efectelor în ceea ce priveşte redesenarea contractului social între stat şi cetăţean. Nu întîmplător aduc în discuţie acest aspect, întrucît în ţările din UE (mai puţin în Marea Britanie) se vorbeşte mult despre un model social; iar acesta ar avea la bază un anume tip de contract social. Prin urmare, dacă repere de bază ale contractului social sînt refăcute (reinventate), nu are cum să nu fie afectat ceea ce numim modelul social, în orice formă ar exista el. Să trec la aspectul 2): care sînt riscurile rezonabile ce pot fi asumate în gestiunea banilor de pensii. Cînd avem de-a face cu sisteme de pensii garantate de către stat, riscurile sînt practic nule pentru pensionari. Dar - aşa cum am arătat mai sus - rămîne chestiunea randamentului investiţiilor. De aceea, privatizarea unor porţiuni din sistemele de pensii a fost gîndită ca o modalitate de a mări randamentul plasamentelor. Cînd are loc această privatizare, este absolut necesară formarea de mecanisme prudenţiale, care să minimizeze o gestiune periculoasă a banilor de pensii. De aceea, organismele de supraveghere a sistemelor de pensii stabilesc ponderi de orientare a investiţiilor în funcţie de coeficienţi de risc: plasamentele în titluri de stat sînt văzute cu risc foarte mic, plasamentele în acţiuni la bursă sînt mai riscante, făcîndu-se totodată distincţia între plasamentele de pe piaţa internă (care nu implică risc valutar) şi cele de pe alte pieţe. În fine, apare aspectul al treilea: ce se întîmplă cu plasamentele făcute de fondurile care gestionează bani de pensii în condiţiile noi de pe pieţele financiare globalizate. Aici, rog răbdare; voi zăbovi asupra evoluţiei din sistemele financiare, din ultimele două decenii, ca efect al "inovaţiilor financiare". Un sistem financiar, fie că se bizuie mai mult pe pieţe de capital, fie mai mult pe bănci, are rolul de a mişca surplusul de lichiditate de la cei ce economisesc, la cei ce au nevoie de mai multe resurse (pentru consum sau pentru investiţii). Intermedierea trebuie să fie transparentă, iar nivelul dobînzilor (ce acoperă diverse orizonturi de timp) ar concilia dorinţa unora de a se împrumuta cu înclinaţia altora de a renunţa la o parte din resursele proprii, pe o perioadă de timp. Băncile şi pieţele de capital (prin tranzacţionare de obligaţiuni) asigură această intermediere. Dacă pieţele evaluează bine riscurile şi există mecanisme de supraveghere (prudenţiale) eficace, ar trebui să fie evitate eşecuri majore, turbulenţe de proporţii. Intervin aici două aspecte esenţiale, care ne ajută să înţelegem ce se întîmplă acum pe pieţele financiare. Unul priveşte funcţionarea pieţelor financiare. Dacă admitem că ele nu sînt perfecte, apare problema unei intervenţii de ultimă instanţă (of last resort), dacă lucrurile se strică mult, pentru a salva sistemul, se pune problema stabilităţii acestuia. Fiindcă o bancă centrală are două misiuni esenţiale: să lupte contra inflaţiei şi să asigure stabilitatea sistemului financiar. Al doilea aspect priveşte modul în care se apreciază riscurile, gradul de transparenţă a pieţelor financiare. Ultimul deceniu s-a caracterizat prin cîteva trăsături notabile. După criza bursieră din anii 1998-1999 şi, în mod accentuat, după atacul terorist de la 11 septembrie 2001, FED-ul (banca centrală a SUA) a coborît sistematic dobînzile, ceea ce a stimulat enorm creditarea. Şi cotaţia acţiunilor a reluat o creştere remarcabilă, care a dat multora sentimentul că sînt mai bogaţi. Globalizarea a permis "diversificarea" riscurilor prin emiterea de obligaţiuni care aveau drept colateral creanţe cu risc înalt (ipoteci). Gradul de transparenţă a pieţelor financiare s-a diminuat considerabil în ultimul deceniu, pe fondul globalizării pieţelor financiare, al creşterii ponderii pieţelor de capital şi al utilizării masive de derivative. Nu întîmplător, recentul summit al UE de la Lisabona a luat în discuţie transparenţa pieţelor financiare şi riscurile pentru economia mondială. Pentru a se restaura încrederea (trust), se cuvine să revenim la o transparenţă mai bună a pieţelor financiare, să reglementăm activitatea hedge funds-urilor, să-i informăm mult mai bine pe cei care utilizează derivative, să nu credem că economia are străzi cu un singur sens (one way street). În general, mai multă raţiune (ca revers al exuberanţei iraţionale, de care amintea Alan Greenspan, fostul şef al FED, cu ani în urmă), peste tot în lume, este necesară. Dar să revin la problema noastră privind fondurile de pensii. Ce se întîmplă de cîteva luni bune pe pieţele inter-naţionale (adică turbulenţe majore) arată, pe de o parte, minusuri grave în funcţionarea pieţelor financiare, care periclitează sever plasamentele făcute fără discernămînt; pe de altă parte, obligă autorităţile din ţările unde se fac reforme în sistemele de pensii să fie mai mult decît precaute în operarea unor mecanisme de supraveghere. România are o populaţie ce îmbătrîneşte şi se împuţinează (inclusiv din cauza migraţiei), rata de participare pe piaţa oficială a muncii este sub 60% (foarte scăzută între ţările UE). Aceste date arată de ce reforma sistemului de asistenţă socială (a sistemelor de pensii) reclamă multă chibzuinţă din partea autorităţilor. Aici am în vedere şi mecanisme prudenţiale care să protejeze banii de pensii, oricine i-ar administra. Iar chestiunea majoră a redesenării contractului social nu poate fi evitată nici în România.