(...) Continui cu ultimul exemplu, excepțional după părerea mea, care-l pune pe Turgheniev (e vorba despre romanul Părinți și copii – n. red.) lîngă filozofii politici de mare anvergură din secolul 20. Este o discuţie în contradictoriu, fireşte, în care unul dintre personaje, Pavel Petrovici, care e unchiul lui Arkadi, spune: „Mai înainte erau hegeliştii – adepţii lui Hegel, adică – iar acum nihiliştii.” Bazarov admite afirmaţia şi spune: „Nemţii sînt dascălii noştri în această privinţă”. Nu știu de unde i-a venit această intuiție lui Turgheniev, dar e foarte profundă.

Poate vă amintiţi de lucrarea excepţională a lui Leo Strauss, numită Trei valuri ale modernităţii. Fac pentru dumneavoastră un scurt rezumat al celor trei valuri ca să vedeţi despre ce vorbeşte aici Turgheniev (...). Ca să-l înţelegi pe Leo Strauss trebuie să admiţi premisa lui fundamentală: aceea că între filozofia politică clasică, esenţialmente aristotelică, şi filozofia politică modernă există o discontinuitate ca aceea dintre generaţii în romanul Părinți și copii de Turgheniev, adică nu se pot înţelege. Asta nu înseamnă că nu sînt supravieţuiri ale filozofiei politice clasice, aristotelice, în filozofia politică modernă. Sînt. Iar Leo Strauss spune slavă Domnului că sînt, pentru că cei valoroşi din filozofia politică modernă reprezintă supravieţuiri ale filozofiei politice clasice. Asta este poziţia lui, poate fi judecată ca fiind idiosincratică, dar o luăm ca atare.

Şi, pornind de la această premisă, el construieşte teoria celor trei valuri ale modernităţii. Modernitatea nu este una. Cînd scriam Omul recent, credeam că sînt doar două modernităţi: modernitatea clasică şi modernitatea recentă. De fapt, sub numele de modernitate recentă trebuie să vedem un soi de cavalcadă de modernităţi, pe care unii le exprimă sub forma „post-post-postmodern”, evocînd un proces reiterativ.

Prima modernitate este cea legată de controlul asupra naturii. Nici un antic nu ar fi ajuns la ideea că omul poate controla natura. Modernii debutează prin a spune că natura poate fi controlată, că omul o controlează, şi de aici rezultă o teorie a puterii pe care o ilustrează Leo Strauss prin Machiavelli şi prin Hobbes. E motivul pentru care primul val al modernităţii este pozitiv şi se numeşte liberalism. Liberalismul clasic este expresia politică a primului val al modernizării. Dar acest val al modernizării trebuie gîndit ca fiind un raport între o anumită generaţie şi temporalitate, şi va fi mult mai clar la valurile doi şi trei.

Valul doi al modernităţii reprezintă controlul asupra omului. Astfel, se degajă o teorie a puterii care este bazată pe istoricizarea scopurilor. Cei doi autori pe care-i foloseşte Leo Strauss sînt Rousseau, evident, şi Hegel. Adică sîntem în momentul „mai înainte erau hegeliştii”. Ei bine, care este expresia politică a celui de-al doilea val, acela care istoricizează scopurile în teoria puterii şi care instituie controlul asupra omului? Este socialismul. Şi, adaugă Leo Strauss, comunismul.

Iar acum vine valul trei de modernizare, care sînt nihiliştii. Şi nu greşeşte. Romanul Părinți și copii a fost publicat în 1862, iar acțiunea romanului se petrece în 1859. Habar n-avea Turgheniev de Nietzsche, dar, fiind un scriitor genial, putea avea asemenea intuiții.

Al treilea val al modernităţii reprezintă o combinaţie a primelor, anume un dublu control al omului asupra omului şi al omului asupra naturii. Iar acest lucru este însoţit de o teorie pur nihilistă a puterii, care este ilustrată de Nietzsche, în care puterea se justifică riguros numai prin ea însăşi. Există o voinţă de putere care instituie tot ce este adevărat, frumos şi bine. Toate acestea nu sînt anterioare oricăror altor raporturi ale omului, cum se întîmpla în teoria politică clasică, ci sînt consecinţa unei instituiri care provine din putere. Această viziune o avem la Nietzsche. Iar forma politică ce corespunde celui de-al treilea val al modernităţii este fascismul, care corespunde perfect acestei situaţii.

(...) Leo Strauss reaminteşte faptul că fascismul nu este, aşa cum e prezentat, reacţionar, adică nu vrea să promoveze ceva din trecut. Fascismul este eminamente progresist, este o afirmare a modernităţii. Şi dacă veţi spune că în teoria politică acest lucru este aberant, vă spun că nu este. Fasciștii provin din socialism, din socialismul radical, și vă rog să vă gîndiți la Georges Sorel, de exemplu, la toată tradiţia socialistă din care vine Mussolini, dar și la formele artistice ale fascismului. O expresie fundamentală a modernismului în arhitectură şi în artă o avem în Italia fascistă. Frumoasa creaţie a modernismului arhitectural, gara Santa Maria Novella din Florenţa, este făcută de un mare arhitect italian, proiectul a fost respins de către primărie şi a fost impus prin autoritatea lui Mussolini, care avea gusturi moderniste în artă, spre deosebire de Hitler şi de Stalin, care chiar erau reacţionari în gusturile artistice.

Şi acum trag firul expunerii mele spre partea care mi se pare cea mai semnificativă şi care este ascunsă adeseori în conflictul dintre generaţii, aceea care e reprezentată de raportul pe care oamenii îl au cu temporalitatea. Gîndiţi-vă la expresia pe care nici n-o mai chestionăm, pentru că este de la sine înţeleasă, „lumea se schimbă”. Ar putea cineva nega acest lucru? Lumea se schimbă. Dar aici sînt doi termeni: un termen este lumea şi altul este ceea ce o face să se schimbe. Dar întrebarea este: într-adevăr sînt doi termeni sau lumea înseamnă, de fapt, „lumea se schimbă”? Adică lumea este identică cu temporalitatea, a cărei expresie vizibilă este.

Pentru această afirmație, „lumea se schimbă”, Heidegger a construit, în maniera lui lingvistic îndrăzneaţă, următoarea propoziţie: „Lumea lumeşte” – „Die Welt weltet“. Nu este nimic pleonastic în această propoziție, căci ea exprimă ceea ce am spus mai devreme. Nu sînt două elemente – lumea şi ceva care în interiorul ei se schimbă sau ceva care o schimbă din interiorul ei –, ci lumea este chiar acest lucru, lumea-se-schimbă. Prin urmare, temporalitatea este un element fundamental al lumii, al prezenţei noastre în lume. Nu veţi putea niciodată să faceţi abstracţie de faptul că sînteţi, din capul locului, temporalitate şi să vă scoateţi pe tuşă şi să ziceţi „Hai să văd cum stau lucrurile din afară”. Ca şi „lumea-se-schimbă”, şi omul este „omul-se-schimbă”.

Dar dacă este aşa, atunci examinarea raporturilor cu timpul prin intermediul celor trei temporalităţi prin care noi distingem momente ale timpului (trecut, prezent, viitor – n. red.) e fundamentală şi, de fapt, cînd decupăm generaţiile, ceea ce reprezintă un decupaj temporal, trebuie să facem analiza prin raportare la tipul de temporalitate pe care-l asociem generaţiei. Şi ceea ce distinge generaţiile este, de fapt, temporalitatea.

A spune că faci parte din aceeaşi generaţie cu „x” este să spui că asumi acelaşi raport cu temporalitatea ca „x”. În momentul în care nu asumi acelaşi raport cu temporalitatea cu „x”, se cheamă că eşti în altă generaţie, deşi tronsonul poate fi acelaşi, adică tot ’50-’72, ca să mă refer la împărţirea generaţională pe care a folosit‑o Barbu Mateescu (într-o conferință anterioară – n. red.) şi căreia eu îi aparţin. Şi atunci nu este absurd să spun că între generaţia asta şi generaţia Ion Iliescu din anii ’90 este o diferenţă de raportare la temporalitate? Răspunsul este: nu. Şi, ca să vă fac foarte palpabilă această idee, am să citez o întrebare pe care şi-a pus-o Pierre Chaunu, un istoric faimos din Școala Analelor, care a scris o carte care e aproape un manual, atît de bună este, despre Europa Luminilor şi despre Europa clasică. Chaunu s-a întrebat: cît anume din populaţia Franţei era la vîrsta pe care noi o asociem cu secolul al XVII-lea, cu vîrsta clasică a culturii franceze? Ştiţi care e răspunsul? 5%! Şi unde trăiau toţi ceilalţi? Şi răspunsul lui Pierre Chaunu este: trăiau în cronologii, spune el, care erau uneori cu 400-500 de ani în urma secolului al XVII-lea. Atunci cînd vedeţi oamenii, îi vedeți în orizontalitatea spaţialităţii, dar încercaţi să-i vedeţi aşa cum, în ultima pagină din Timpul regăsit, Proust îi vede pe oameni ca fiind răspîndiţi în timp, nişte făpturi temporale. Şi atunci nu mai sînteţi aşa, ci aveţi un contur temporal care poate fi analizat în termenii pe care Pierre Chaunu îi folosea atunci cînd își răspundea.

Pentru România, lucrul este evident. Bunicii mei nu trăiau în secolul XX cu adevărat. Temporalitatea lor mergea undeva, simultan, şi în secolul al XIX-lea, de după modernizare, deci după 1866 şi, în orice caz, după Războiul de Independenţă, care era un prag pentru conştiinţa lor temporală, căci străbunicul participase la acest război. Simultan cu secolul al XIX-lea era şi un soi de atemporalitate pe care o numesc neolitică şi care e legată de cultura satului. Deci, cînd eu stăteam la masă cu bunicii mei, secolul XX stătea la masă cu secolul al XIX-lea şi cu un tronson care venea din atemporalitatea neolitică. Iar ce spun nu este peiorativ la adresa bunicilor mei, vă rog să înţelegeţi bine acest lucru. Prin urmare, ideea că în interiorul aceluiaşi tronson generaţional, ’50-’72, există raportări diferite la temporalitate nu este deloc absurdă, ea este un fapt al istoriei care arareori este menţionat, dar el este evident. Şi dacă vă gîndiţi, pornind de la exemplele mele sau suscitînd în mintea dvs. altele, veţi vedea că aşa este.

Prin urmare, trebuie să analizăm conştiinţa omului în raport cu temporalităţile pe care le asociem decupajelor temporale standard, care sînt trecut, prezent, viitor. Ele nu sînt niciodată egale. Faţă de noi, trecutul, prezentul şi viitorul nu sînt niciodată într-un raport nemijlocit egal.

Şi vă propun să imaginaţi, ca pe un joc interesant, o matrice a realității temporale pe care o voi descrie imediat. Elementul de bază este prezentul, la care se raportează cele două, pentru că prezentul există, iar trecutul nu mai este, în timp ce viitorul încă nu este. Așa că vă propun să folosiţi, în privinţa trecutului şi în privinţa viitorului, dubletul real-ireal. Astfel, aveți o matrice de tipul următor: trecutul poate fi real-ireal, viitorul este real-ireal, şi asta este o matrice de patru elemente care se aplică prezentului, şi după aceea le inversez pe cele două şi am o altă matrice. Cu aceste două matrice puteţi construi toate combinaţiile posibile în privinţa raportului prezentului cu temporalitatea trecutului şi viitorului. Şi sînt posibile conştiinţe ale prezentului pentru care trecutul este ireal și viitorul este ireal, trecutul este real, viitorul este real şi pentru care obţin combinaţii între ele. În felul acesta, epuizaţi maniera în care vă puteţi raporta dinspre prezent la realitatea, respectiv irealitatea, trecutului şi viitorului, și aici este toată cheia înţelegerii opţiunii de generaţie.

Să vă dau cîteva exemple din cultură. Aveţi situaţia în care trecutul e real şi viitorul este ireal. Or, asta e situaţia în care prezentul e plin de trecut, pentru că asta înseamnă că trecutul e real, înseamnă că are efecte în prezent. Prezentul este deci plin de trecut, iar viitorul nu are altă fiinţă decît trecutul, pentru că în sine este ireal, este altceva – dacă este altceva decît real este ireal –, deci singura lui realitate este în reproducerea prezentului, care reproduce trecutul. Or, asta e poziţia tradiţionalistă.

O altă poziţie este cea în care trecutul este ireal şi viitorul este real. Ăsta este cazul Bazarov din Părinți și copii și este varianta revoluţiei. E o temporalitate în care prezentul se leapădă complet de trecut şi se umple numai de viitor. Altfel spus, construieşte un prezent pe care-l înlătură de la tot ce există din trecut şi, din el însuşi, îl umple cu viziunea despre viitor. Dislocă complet prezentul în favoarea unui viitor care are el realitate faţă de trecut şi prezent, care sînt lipsite de realitate.

O altă situaţie este situaţia eternităţii, reprezentată de punctul de vedere al religiilor, oricare ar fi ea, religia. E situaţia în care trecutul e real şi viitorul e real. Şi o să vedeţi că această poziţie este şi a eternei reîntoarceri a lui Nietzsche, că trăim într-o lume a paradoxurilor care ne provoacă. Trecutul e real, viitorul e real, iar prezentul este real numai ca punct în care se împlinesc amîndouă.

Avem situaţia în care trecutul este ireal şi viitorul este ireal, ceea ce înseamnă că prezentul nu se simte reprezentat de trecut, vrea s-o rupă cu el sau pur şi simplu nu se recunoaşte, şi pe de altă parte, viitorul încă nu există. El este în întregime deconstruit, pentru că nu are nici un conţinut. În cultură, aceasta este poziţia decadentismului, a avangardei şi a modernismului. Nu întîmplător decadentismul, avangarda şi modernismul reprezintă curente culturale care au apărut în succesiunea sau în interiorul post-romantismului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre sfîrşit. Între 1890 şi 1920, să spunem, pe parcursul unei generaţii standard, avem aceste trei curente, dintre care primul, care le precedă pe celelalte două, este decadentismul. După aceea, practic simultan, avangarda şi modernismul, care reprezintă soluţii diferite în interiorul aceleiaşi percepţii faţă de temporalitate.

Am cules pentru dumneavoastră un vers splendid al lui Verlaine, din 1884: „Je suis l’Empire à la fin de la décadence“ – „Sînt imperiul la sfîrşitul decadenţei”. Pentru că tema decadenţei vine în cultura artistică prin intermediul meditaţiei, care a fost lansată 150 de ani mai devreme de Montesquieu, referitoare la motivele pentru care romanii au fost mari şi după aceea au decăzut. Această temă a istoriografiei a avut consecinţe culturale, respectiv literare, extraordinar de puternice. Iar Paul Bourget, care la vremea lui era un mare romancier şi o mare figură, un ideolog literar, a lansat formula „stilului decadenţei”, care pentru el era pozitiv şi reprezenta un tip cultural care n-a fost reţinut ulterior: barocul, clasicul, romanticul sînt considerate tipuri culturale, dar tipul decadent nu mai este considerat un tip cultural, deși chiar a fost unul, cel puţin în generaţia aceasta, în anii care au premers începutului secolului XX.

(...)

Este ruptura dintre generaţii obligatorie? Potrivit matricelor despre care v-am vorbit, ea apare numai atunci cînd raportul cu temporalitatea prezentului este construit prin opoziţie cu temporalitatea trecutului. Şi atunci, generaţia părinţilor este considerată învechită şi este evacuată în trecut, aşa cum în mod profetic Turgheniev a descris acest lucru. Iar eu, generaţia tînără, singurul care am un raport de plinătate veritabilă cu prezentul, ocup tot prezentul. Nu mai las loc nimănui. Conflictul dintre generaţii trebuie vizualizat ca fiind şi această formă incredibilă de egoism: evacuez din prezent toate generaţiile cu care nu am acelaşi raport cu temporalitatea. Îmi vine să spun: să gîndim ecumenicitatea care rezultă din raporturile de temporalitate diversă.

Adăugaţi la tipurile de diversitate pe care le încurajaţi diversitatea de temporalitate şi atunci ne plasăm faţă de ruptura de generaţii pe o postură care nu este exterioară ei, dar care admite faptul că ne fuge tuturor pămîntul de sub picioare, inclusiv celor care-şi imaginează că-l au acolo pentru mult timp. Şi lor le fuge de sub picioare. Oricine este nou va fi învechit. Orice copil va deveni părinte.

Prin urmare, în concluzie, vă spun următorul lucru: există un paradox sau o dramă sau o tragedie a generaţiilor, şi aceea este că fiecare generaţie e copilul unui timp în care nu se recunoaşte şi pe care uneori îl contestă vehement, și e părintele unui timp care nu se mai recunoaşte ca timp în el şi de care e contestat. Fiecare generaţie e copilul unui timp în care maturitatea copilului nu se mai recunoaşte, motiv pentru care copilul matur va afirma, ca nouă generaţie, un alt timp, căruia îi va fi părinte. Dar timpul îi fuge şi lui de sub picioare. (...)

Horia-Roman Patapievici este scriitor.

Foto: Ciprian Hord