Și cărțile sînt oameni*
Apartamentul de patru camere în care am crescut era doldora de cărți. În camera pe care o împărțeam cu frații mei aveam două rafturi mari în care găseai Povești nemuritoare, Biblioteca pentru toți, colecția Jules Verne, toate Dumas-urile și alte zeci de cărți de scriitori români și străini, mai cunoscuți sau mai obscuri. Cea mai spectaculoasă chestie din biblioteca noastră de copii era colecția revistei L’Illustration. Erau niște volume imense, legate în piele pe ani, pentru care tata făcuse la fabrica de avioane niște corpuri de bibliotecă speciale, suficient de mari și de trainice. Nu scoteam des Illustration-urile de acolo, dar cînd o făceam se deschidea lumea flamboaiantă a Franței de început de secol XX pe care, trăind în comunism, ne era greu să ne-o imaginăm.
În biblioteca din sufragerie se amestecau cărțile de artă – aveam multe volume din faimoasa colecție de la Minerva – cu cărți de literatură universală și de istorie, de care tata era pasionat. Acolo am găsit, pe la 13 ani, multe cărți despre lagărele de concentrare și ororile Holocaustului. Le-am citit pe toate compulsiv. Poate un pic prea devreme. Biblioteca albă din dormitorul alor mei era dominată de cărțile mamei, în mare parte romane de dragoste. Pe rafturile de jos se aflau policier-uri în limba franceză, pe care ai mei le iubeau. În cea de a patra cameră, pe care o numeam birou, știu că stăteau revistele tatei: Aviation Week, Magazin istoric și cîteva numere rătăcite din National Geographic, la care, printr-o minune, bunicii aveau abonament. Bref, la noi în casă găseai orice carte îți puteai imagina. Ai mei erau genul care n-aveau pile la alimentară, dar aveau la librărie.
Pentru copiii din cartierul unde am crescut – cartierul Tractorul din Brașov –, biblioteca noastră era un fel de Disneyland. Cel mai bun prieten al fratelui meu mai mare – care era un cititor avid – primise o cheie de la apartamentul nostru ca să poată veni să se înfrupte cu cărți la orice oră din zi și din noapte. Și nu era pentru nimeni o surpriză dacă apărea în miez de noapte să-și ia o carte proaspătă pentru că pe cea luată cu o zi înainte o devorase deja. Fratele meu mijlociu propovăduia printre băieții din cartier romanele lui Sven Hassel ca pe cuvîntul Domnului. Eu nu știu dacă eram o preoteasă a lecturii, dar recunosc că îmi plăcea să mă ascund în cărți. Fugeam cu bucurie în romanele lui Alexandre Dumas de realitatea grea și apăsătoare. Eram o Emma Bovary în miniatură, dorindu-mi cu ardoare să scap din locul ăla și din epoca aia.
Biblioteca bunicului Pop, fost director al Institutului de Folclor, era o ființă vie. Se întindea pe un perete întreg și tot timpul veneau oameni în vizită care aduceau sau luau cărți din ea. Erau cărți în toate limbile de folclor, lingvistică, antropologie și teoria literaturii. În facultate, treceam pe lîngă biblioteca lui ca o pisică, adulmecînd informația și întrebîndu-mă cu cîți dintre autorii care mă intrigau a băut bunicul o bere sau un pahar de horincă. Pe unii i-am cunoscut și eu. Țin minte și acum cu cîtă emoție am trăit întîlnirea cu Smaranda Vultur, de exemplu, care pentru mine ani întregi fusese doar un nume pe o copertă. Știu și acum unde stătea cartea ei în biblioteca mamut a bunicului.
Bunicul a murit în octombrie 2000, la doar cîteva luni după bunica. Marea lui bibliotecă a fost dată în grija foștilor lui discipoli de la Vîlcea. Nu mi-a părut rău pentru că știam că e pe mîini bune. Eu pe vremea aia eram studentă la Bratislava și eram atît de plutitoare prin lume încît nici nu aș fi știut ce să fac cu toate cărțile alea. În plus, cărțile care îmi făcuseră cu ochiul în vremea studenției erau deja la mine, adică la mama, la Brașov.
În toamna lui 2001, m-am îndrăgostit de un băiat înalt pe care l-am cunoscut la Vama Veche și care mi-a dat lumea peste cap. Această poveste de dragoste m-a făcut să-mi dau seama că îmi petrecusem aproape toată viața ascunzîndu-mă în cărți și să mă întreb dacă n-ar fi fain să și încerc să trăiesc for a change. Din păcate pentru mine, urma să plec la un master la Varșovia, unde am nimerit tot între cărți. A fost un an greu, în care, ca să uit de această poveste de dragoste care mă obseda, mi-am dat teme grele. M-am ambiționat ca pe lîngă sociologie, care îmi făcea oricum creierii zacuscă, să citesc cît mai multe cărți de filosofie. Mă și văd – suferind ca o nebună din dragoste și citind cărți atît de complicate încît simțeam că o să-mi curgă sînge din ochi.
Primul meu acasă din București a fost un apartament cu două camere pe Brezoianu, colț cu Domnița Anastasia. M-am mutat acolo în 2004, cu fosta mea colegă de facultate și de redacție, Diana. În afară de cărțile aduse de noi, ne-am trezit și cu cîteva cutii pline cu cărți din apartamentul nostru din Brașov, pe care mama tocmai îl vînduse. În Brezoianu, era să luăm foc de la o lumînare „plasată strategic” de Diana într-un raft cu cărți. Paguba n-a fost mare. Au ars cîteva cărți, dar noi am scăpat nevătămate.
Cînd m-am mutat din Brezoianu pe strada Latină, am făcut o mare inginerie. Eu am plecat la Paris pentru cîteva zile (cu treabă), iar mama și prietenii mei a trebuit să-mi mute tot calabalîcul dintr-o casă în alta. Băieții care mi-au cărat cărțile cred că mă mai înjură și acum. Și încă nu le-au mutat pe toate. O parte din cărțile de la Brașov au rămas în debaraua din Brezoianu unde le depozitasem. Și acum mă întreb dacă atunci am pierdut două cărți din copilărie pe care le adoram – Țara celor o mie și una de mendre de André Maurois și Telefonul, o carte rusească de poezii – tradusă de Nina Cassian – care avea atașat pe copertă un disc de telefon.
În strada Latină, pe lîngă cărțile pe care le aveam deja, am moștenit o bibliotecă întreagă care ocupa peretele unei încăperi înalte, care mi-a servit drept birou în ciudatul an petrecut acolo. Biblioteca îi aparținuse medicului și scriitorului Dumitrescu, tatăl Cristinei Dumitrescu, critic de teatru. Cărțile din Latină mi-au fost prieteni și dușmani, pentru că veneau cu o istorie a casei prea încărcată de fantome. Cînd m-am mutat pe strada Logofăt Luca Stroici, am decis să las în Latină o mare parte din cărțile pe care le adusesem și le primisem, ca un semn că sclavia mea în imperiul cărților se încheiase. Eram naivă. M-am apucat de doctorat și iar m-am trezit înconjurată de cărți. Era ca și cum aș fi scăpat de alea vechi doar ca să fac loc altora noi să intre în viața mea. Am locuit zece ani în biblioteca mea de doctorandă, pe care am instalat-o în camera care ar fi trebuit să fie a copilului, dar pe care am transformat-o în birou. Nu-s deloc mîndră că i-am furat copilului camera și că potențialul lui regat l-am transformat în bibliotecă, după ce încercasem deja de două ori să divorțez de cărți.
În ultimii ani de doctorat, ajunsesem să car o geantă uriașă cu cărți aproape peste tot – în vacanță, la birou, în delegații. O mare parte din bibliografie se afla mereu în portbagajul meu, pentru că nu știam unde mă apucă cheful de scris. Dacă stau să mă gîndesc bine, am o relație toxică cu cărțile. Cum nu-mi convine ceva, cum mă ascund în citit sau în scris. Acolo găsesc eu sensul și liniștea – în hîrtia pe care o ador, pe care îmi place să o ating, să o miros. Hîrtia e ca o a doua piele a mea. Și totuși, mereu cînd țin o carte în mînă și intuiesc cît de ușor mi-ar fi să mă pierd în ea, îmi reamintesc că e de datoria mea să aleg viața.
Cărțile sînt mișto, sînt importante, te formează ca om. Eu însă cel mai mult am avut de învățat de la oamenii care stau în spatele cărților sau care locuiesc înăuntrul lor. Ori de cîte ori citesc sau scriu, îmi amintesc mereu că hîrtia e doar o gazdă imperfectă a revelațiilor, emoțiilor, suferințelor și curiozitățile unor oameni vii. Tocmai de aia îmi place să maltratez cărțile, să le subliniez, să le decupez sau să scriu pe ele, pentru ca ele să nu uite că sînt sclavele noastre și nicidecum noi sclavii lor. Cele mai bune cărți sînt, după mine, cele cărora, după ce le-ai citit, vrei să le dai drumul în lume, ca să se bucure și alții de ele. Vai și-amar de cărțile care rămîn prea mult neatinse pe rafturile unei biblioteci, oricît de erudită ar fi ea.
* Mă enervează cînd sînt repetitivă și manieristă în scris. Și totuși am ales să iau pentru a doua oară titlul cărții lui Alexandru Mușina Și animalele sînt oameni și să-l pastișez ca titlu de articol. Fac asta pentru că nu pot să mă gîndesc la cărți și la rolul lor în viața mea fără să-mi vină în minte profesorii mei de la Facultatea de Litere din Brașov, printre care și Mușina.
Rucsandra Pop este antropolog și scriitoare.
