Sfîrşitul unei republici?
Alegerile recente din Franța au revelat un paradox: generalul De Gaulle nu a fost nicicînd, în ultimele decenii, atît de popular, iar marea lui creație, a cincea Republică, niciodată atît de contestată. Dacă în 2015 62% dintre francezi se declarau favorabili unei refondări constituționale, în 2017 peste 66% l-au votat pe Emmanuel Macron, candidatul care promitea păstrarea întocmai a mecanismelor celei de-a cincea Republici.
De altfel, pe cît de dese erau apelurile la schimbarea din temelii a sistemului constituțional francez din partea candidaților stîngii (Be-noît Hamon și Jean-Luc Mélenchon), pe atît de solemnă era revendicarea aproape unanimă a moștenirii politice a generalului De Gaulle din partea celorlalți candidați, fie în discursul conservator al lui François Fillon, revanșard al lui Marine le Pen, fie în discursul candidaților suveraniști Nicolas Dupont-Aignant sau François Asselineau.
Alegerea lui Macron este unul dintre evenimentele capabile să genereze o schimbare semnificativă a sensului și funcționării republicii franceze. Care republică? A cincea. Pe scurt, după Revoluția franceză de la 1789 urmează nu mai puțin de cinci guvernări republicane, intercalate cu perioade de monarhie, imperiu, cezarism și dictatură.
Mitologia gaullistă a celei de-a cincea Republici consfințește, începînd cu 1962, alegerile prezidențiale directe ca pe „în-tîlnirea unui bărbat cu un popor“. Dincolo de prezidențializare, mizele Constituției din 1958 vizau încercarea de a rezolva problemele excesivei fragmentări partizane și a instabilității guvernamentale ce caracterizau Republica a treia şi a patra, și chiar de a preveni lovitura de stat a generalilor care luptau pentru a menține Algeria franceză, în cursul unui război de durată ce se încheie tot în 1962. Era inaugurat un executiv puternic, dominat de un președinte ales prin vot universal, dispunînd de capacitatea de a dizolva Adunarea Națională și de a numi prim-ministrul – căruia, de altfel, De Gaulle dorise să-i acorde statutul minor de „colaborator al președintelui“. Pînă în 2000, președintele era ales pentru un mandat de șapte ani iar parlamentul – pentru un mandat de cinci ani, ceea ce conferea regimului aura unei monarhii republicane.
Repetatele episoade de coabitare (perioade cînd președintele și majoritatea parlamentară provin din partide diferite, cu legitimități echivalente, dar priorități contradictorii) introduceau o notă falsă în această dinamică concentrată pe președinte, așa că, în 2002, calendarul electoral a fost modificat, astfel încît logica majorității prezidențiale să fie întărită. Acum, mandatele președintelui și ale deputaților sînt de cinci ani, iar alegerile prezidențiale sînt urmate imediat de cele legislative – o manieră de a asigura președintelui nou ales o susținere parlamentară puternică și o logică politică unitară. De altfel, miza alegerilor din 18 iunie este definită în mass-media ca fiind cea a „majorității prezidențiale“, nu cea a constituirii unei majorități parlamentare. Unii oameni politici numesc chiar aceste alegeri „turul trei“ al alegerilor prezidențiale. Guvernul rămîne așadar unul dominat de președinte.
Atît Hamon, cît și Mélenchon au încercat să propună o nouă republică, cu instituții mai egalitare și participative. De altfel, nici un alt stat european democratic nu are o asemenea concentrare de puteri în mîinile unui președinte, și în acest sens modelul constituțional francez pare cu adevărat o reminiscență a anilor ’50. Cei doi candidați ai stîngii au propus un președinte mai puțin implicat în guvernarea propriu-zisă, un sistem electoral care să reprezinte mai adecvat națiunea (și nu unul destinat producerii unui guvern monocolor, de preferință în nuanța președintelui) și care să includă o nuanță de proporționalitate (în prezent, francezii aleg membrii Adunării Naționale cu un vot majoritar în două tururi) – cu alte cuvinte, o formă de parlamentarism mai consistentă.
Însă laolaltă cu slăbiciunea electorală a stîngii, aceste ultime alegeri au confirmat faptul că, dacă în următorii ani vor exista inițiative privind Constituția, acestea nu vor afecta rolul major al președintelui, un rol pe care Macron intenționează să-l îmbrace într-un stil mai apropiat de solemnitatea primilor președinți (De Gaulle, Giscard d’Estaing, Mitterrand) decît de figurile mult prea umane ale lui Sarkozy, cel prea strident, sau Hollande, cel prea banal.
Important de remarcat e că instituțiile profunde ale statului francez sînt gîndite și funcționează în paradigma celei de-a cincea Republici. În ciuda atmosferei pesimiste și a opiniei larg răspîndite că Franța e în declin, aceste instituții rămîn eficiente și capabile să funcționeze convingător în ochii cetățenilor. Însă disoluția „frontului republican“ (ce izola politic Frontului Național), bulversarea radicală a clivajelor politice tradiționale și perpetuarea stării de urgență reprezintă provocări considerabile, ce vor pune la grea încercare soliditatea acestor instituții și a arhitecturii constituționale franceze.
Camil-Alexandru Pârvu este conf. univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.
Foto: M. Martin
