Sfîntul Networking

Adrian BENEA
Publicat în Dilema Veche nr. 704 din 17-23 august 2017
Sfîntul Networking jpeg

Cîtă vreme am trăit în țară, mă încerca deseori acel agasant sentiment de neadecvare, de lipsă de speranță specifică celui care nu știe cum să dea șpagă, lucru care – presupun că sînteți cu toții de acord – constituia un handicap serios în România anilor ’90. Îmi era mereu teamă să nu îl jignesc pe individul căruia îi era destinată șpaga. Și apoi, mă împiedicam în detalii: cum procedez? Îi dau plicul așa, fără nici o vorbă? Îi fac cu ochiul? Îi îndes „mica atenție“ în buzunar, în geantă? Zîmbesc cu un aer complice sau afișez un chip impenetrabil? Mă blocam și atunci cînd eram îndemnat să merg cu un whisky și o cutie de ciocolată: nu am reușit niciodată să îmi scot din minte imaginea unui om dezabuzat zăcînd în mijlocul unei încăperi spațioase, înconjurat de munți de sticle nedesfăcute și cutii de ciocolată expirată.

Ridicolul care ar fi însoțit fiecare gest, fiecare scenariu în parte mă paraliza. Aș fi avut mare, mare nevoie de niște cursuri de dat șpagă, păcat că nu s-a gîndit nimeni să le organizeze, căci de specialiști nu ar fi dus lipsă.

Am răsuflat ușurat cînd am plecat din țară, fiind convins că nu o să mai am niciodată nevoie de pile (oh, sfîntă naivitate!) și că am scăpat o dată pentru totdeauna de povara șpăgii, dar am constatat – și încă destul de curînd – că am avut dreptate doar pe jumătate.

De mită am scăpat, într-adevăr. În Canada e marfă de lux, ca să ajungi în situația să dai mită trebuie să operezi, în general, cu sume de ordinul milioanelor. Uneori, politicienii calcă pe bec, ajung la închisoare și, pentru că soarta ne-a văduvit de un Soros canadian, nu au reflexul acela caraghios de a arunca vina pe adversarii politici, pe flacăra violet sau pe oculta mondială, dimpotrivă, unii chiar își recunosc vinovăția și își cer scuze de la alegători, și atunci îți devin aproape simpatici, atît de umani, niște bieți oameni vulnerabili, corupți de putere.

În ceea ce privește pilele, relațiile, lucrurile nu stau atît de bine pe cît mi-am imaginat.

Într-unul dintre primele mele locuri de muncă, s-a întîmplat să fiu singurul emigrant. Mi-a plăcut mult atmosfera de acolo, se înțelegeau cu toții atît de bine încît vreme de șase luni nu am remarcat nici măcar vreo tentativă de conflict. Și apoi, într-o bună zi, soțul uneia dintre colegele mele a trecut în lumea celor drepți, cu mîinile încleștate pe ghidonul bicicletei, așa cum l-a surprins camionul.

Puțină vreme după aceea, în ziua în care urma să aibă loc ceremonia funerară, am constatat, cu surprindere, că nici unul dintre ei nu s-a prezentat la serviciu. Compania a fost nevoită să apeleze la o agenție pentru a se putea depana, deoarece colegii mei și-au luat cu toții liber ca să participe la înmormîntare. Gestul acesta m-a impresionat peste măsură, cîtă empatie, mi-am spus, cîtă solidaritate! Uite, de aceea au ajuns atît de departe, acesta trebuie să fie motivul pentru care proiectul lor de societate nu-i falimentar!

Și apoi am aflat că erau cu toții rude, fie cu decedatul, fie cu soția decedatului. Fiind vorba despre o companie publică, cu salarii bune și beneficii generoase, primii intrați și-au recomandat rudele, care au fost imediat angajate. Situația de acolo e departe de a constitui o excepție, am întîlnit-o și în alte medii, în multe posturi călduțe și bine plătite care nu necesită competențe extraordinare se remarcă același pattern.

Dar societatea a evoluat, lucrurile acestea se întîmplau cu douăzeci-treizeci de ani în urmă. Acum companiile publice au departament de resurse umane, de recrutări se ocupă specialiștii și fiecare candidat este supus unor teste standardizate. În unele cazuri, s-a stabilit chiar și o cotă de emiganți și minorități vizibile. Recomandarea încă mai reprezintă un lejer atu: te ajută, dar nu îți mai garantează angajarea.

Și dacă în sectorul public recrutările sînt echitabile, clare și transparente, în cel privat se petrece un fenomen îngrijorător: aproximativ 80% din locurile de muncă vacante (cele care nu necesită vreo înaltă specializare) nu se afișează niciodată, ci sînt ocupate de personal promovat din cadrul companiei, iar dacă nu se găsește nici un angajat suficient de competent, se dă curs recomandărilor. Și abia în ultimă instanță, dacă nici astfel nu s-a găsit persoana potrivită, se recurge la afișaj public.

Recomandările nu se fac cu ușurință. Trebuie să fii atent pe cine recomanzi, căci ești într-o anumită măsură responsabil – informal, desigur – de persoana respectivă. Pe de altă parte, atunci cînd ajungi la interviu fără să fi avut pile și ești întrebat dacă cunoști pe cineva în companie, iar amicul tău indolent lucrează acolo (sau, mai rău, dacă e lider sindical), poate că e mai sănătos să te lepezi de el pentru o vreme.

Canada fiind o societate multiculturală, networking-ul (termen cu un aer inofensiv folosit în loc de mai prozaica pilă sau relație) implică și o componentă etnică: dacă cei născuți aici au o familie pe care să o recomande, emigranții își recomandă prietenii sau conaționalii. S-a ajuns, astfel, ca industrii întregi să fie dominate de anumite etnii.

De aceea, networking-ul a rămas în mare măsură sfînt, uneori contează mai mult pe cine cunoști decît ceea ce știi să faci. Trăiesc într-o societate care se declară a șanselor egale, dar constat, dezamăgit, că în anumite împrejurări șansele unora sînt mai egale decît ale altora. 

Adrian Benea este jurnalist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cristian Mureșan, economist român din Paris: „Ce s-a întâmplat în Europa de Est e un miracol economic fără precedent“ EXCLUSIV
Economistul Cristian Mureșan spune că în 1989, țări precum Polonia și România au plecat pe picior de egalitate și au avut o creștere spectaculoasă a PIB-ului, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană.
image
image
Care este cea mai ieftină capitală din Europa pentru amatorii de city break-uri. Se poate mânca cu mai puțin de 3 euro
În orașul cu cel mai bun preț pentru amatorii de city break-uri costurile sunt cu peste 10% mai mici decât cel de pe locul secund, Lisabona.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.