Sexul a devenit sinonim cu pedeapsa – interviu cu Ana Bogdea şi Mihaela DRĂGAN
„Recomandări Internaţionale pentru Educaţia sexuală“ este un raport al ONU, publicat anul trecut cu sprijinul UNESCO. Termeni precum masturbare, transsexualitate sau homofobie, dar şi recomandările care se regăsesc în acest document – printre altele, începerea educaţiei sexuale a copiilor de la vîrsta de 5 ani – au născut controverse în rîndul părinţilor şi al grupurilor conservatoare şi religioase, ONU fiind chiar acuzată de „subminarea valorilor tradiţionale“. Pornind de la acest exemplu, am invitat doi psihologi la o scurtă discuţie despre cînd, cum şi cît ar trebui să vorbim despre sex.
Cînd vine vorba de educaţie sexuală, două dintre cele mai frecvente întrebări sînt cînd ar trebui să începem să vorbim cu copiii şi despre ce.
Ana Bogdea: Dacă am merge pe o linie imaginară a firescului, copilului ar trebui să-i explicăm, încă de la o vîrstă fragedă, că aşa cum are două mîini, două picioare, gură, nas etc., aşa are şi organe sexuale. Evident, toate explicaţiile trebuie adaptate la nivelul său de înţelegere – n-ar trebui să-i vorbeşti unui copil de 2 ani despre vulvă sau penis, după cum n-ar trebui să discuţi cu un copil de 4 ani despre aparatul reproducător, pentru că nu va fi în stare să înţeleagă. Cînd sînt foarte mici, este de ajuns să le explici că organele sexuale, de exemplu, fac parte din corpul lor. Dacă într-o familie există doi copii, soră şi frate, părintele trebuie să fie pregătit să le dea şi nişte explicaţii cu privire la diferenţele anatomice dintre ei. Oricît ai încerca să eviţi ca părinte acest gen de discuţii, vine o vreme cînd toţi copiii încep să pună întrebări. Personal consider că aceste momente sînt cele mai potrivite pentru a le vorbi despre orice – sex, căsătorie, moarte etc. Ceea ce trebuie să facă părintele este să răspundă sincer, chiar dacă explicaţiile vor fi adaptate vîrstei copilului.
Acestea sînt totuşi subiecte delicate pentru părinţi. În plus, genul acesta de discuţii se poate isca şi pe nepusă masă, nu neapărat acasă şi, pentru a evita unele situaţii jenante, părinţii preferă să nu fie foarte sinceri.
A. B.: Din experienţă vă spun că momentele în care trebuie să răspunzi la întrebări „complicate“ în locuri nepotrivite sînt nenumărate şi să ocoleşti subiectul doar pentru a nu te pune într-o situaţie incomodă este o greşeală. Fetiţa mea începuse să citească deja pe litere şi, cum toate gardurile sînt pline de tot felul de mesaje, m-a rugat odată, în gura mare, în timp ce ne plimbam, să-i explic ce înseamnă – şi a început să spună pe litere – „p-u-l-...“. Şi a trebuit să-i explic despre ce era vorba, calm, sincer şi atît cît să poată ea înţelege. Evident, am insistat mult să nu repete cuvîntul respectiv!
Nu este totuşi riscant să discuţi anumite lucruri doar cînd copilul pune întrebări? Dacă ai un copil ruşinos?
Mihaela Drăgan: În principiu, să fii copil înseamnă să nu ai simţul ruşinii, cel puţin nu faţă de părinţi. Să fim realişti – cîţi copii nu pun întrebări incomode într-un mod absolut firesc, dar la care părinţii nu pot răspunde fără să nu se fîstîcească. Mai degrabă se ruşinează părinţii! În plus, copiii sînt prin definiţie nişte fiinţe curioase, deci părintele nu are cum „să scape“ de întrebările copiilor. Colega mea vorbea mai devreme despre familiile în care există o fată şi un băiat. Să nu uităm că în majoritatea familiilor sînt o mamă şi un tată, o femeie şi un bărbat care arată cu totul diferit faţă de copii, care arată cu totul diferit unul faţă de celălalt, care fac baie cu uşa închisă – lucruri care stîrnesc curiozitatea copiilor.
Cît de mult contează mesajele non-verbale?
A. B.: Foarte mult – să nu trăim cu senzaţia că, dacă le răspundem copiilor la întrebări, rezolvăm o problemă. Gesturile, atitudinile, reacţiile părinţilor contează foarte mult pentru ei. Degeaba foloseşti cuvinte atent alese pentru a vorbi despre sex, dacă nu-ţi controlezi şi mimica, de exemplu. Cea mai mică grimasă de pe faţa ta îl poate face pe copil să se simtă vinovat că a deschis un subiect ruşinos şi să nu mai vrea să vorbească prea curînd.
M. D.: S-ar putea ca şi tu, părintele, să eviţi subiectul o vreme. În definitiv, ruşinea este valabilă de ambele părţi. Reacţiile părinţilor şi capacitatea acestora de a le face educaţie copiilor depind foarte mult de propria educaţie şi de experienţa pe care o au în acest domeniu. În principiu, există două tipuri de părinţi: cei relaxaţi faţă de acest subiect – lucru care se poate vedea inclusiv în ceea ce se întîmplă în casa lor, unde există tampoane, vată, prezervative la vedere –, care vorbesc des cu copiii, care răspund la orice întrebări şi care nu se feresc de nimic. Există însă şi părinţi care se blochează repede şi care preferă să le spună copiilor scurt „Du-te la tati că el ştie mai bine“ sau „Du-te la mami că fetiţele vorbesc cu mami“.
Apropo de exemplu dvs., cine vorbeşte mai greu despre sex, femeia sau bărbatul?
A. B.: Se pare că femeia. Multe dintre femeile ajunse acum la vîrsta adultă au fost învăţate de mame sau de bunici că sexul este ceva ruşinos, murdar. Să vorbească despre sex ar însemna să-şi accepte murdăria şi degradarea, fapt de neconceput pentru ele. Şi chiar dacă trec peste anumite tare moştenite din familie şi acceptă să discute, o fac la modul ironic, hilar.
M. D.: Facem parte dintr-o generaţie în care subiectele legate de sex erau tabu. Să nu uităm că prin anii ’60, ’70 a face sex era sinonim cu a face un copil. Trebuia să faci un copil pentru că erai obligat şi dacă refuzai, riscai mult, inclusiv să-ţi pierzi libertatea. Sexul a devenit aşadar sinonim cu pedeapsa, motiv pentru care totul trebuia şi trebuie făcut pe ascuns, fără ca nimeni să ştie. Nu în toate cazurile, evident, pentru că există şi părinţi care ştiu să fie prieteni cu copiii lor. Majoritatea au însă o reţinere şi consideră că-şi întinează copiii vorbind despre aşa ceva, vor să-i păstreze copii cît mai mult şi refuză „să le facă rău cu mîna lor“.
