Semnele în epoca de plastic

„Decît să se piardă, mai bine le dau de pomană“, aşa zic bătrînii noştri despre lucrurile care contează. Cred că au dreptate. Mi-am dorit mult să pot face ceva pentru ce-avem noi frumos. Şi s-a întîmplat să fiu persoana potrivită la locul potrivit la momentul potrivit. Adică arhitect cu chef de-a construi ceva ce nu s-a mai făcut, în biroul doamnei Varvara, în iunie 2012, înainte ca trendul tradiţiei să ne lovească în plin. Dar n-a fost totul pură întîmplare. Din iunie 2011, cînd am participat la Festivalul de Design de la Berlin, ştiam că valul va veni oricum şi că ne va găsi nepregătiţi. Atunci Google nu oferea mai nimic celor ce ar fi avut nevoie de inspiraţie şi educaţie pentru „tradiţional românesc“. Iar în ziua de azi, ce nu e pe Google cumva nu există. Şi mai ştiam că nu-s mulţi dispuşi să joace rolul fetei moşului, să repare cuptorul, să cureţe fîntîna, apoi să dea mîncare la lighioane şi, la final, să aleagă lada de zestre a mai mică şi mai ponosită.

Aveam adunate, pentru bucuria ochilor mei, sute de planşe cu modele. Ştiam să cos, dinainte de-a merge la şcoală, şi desenez ca o maşină de cusut: precis şi repede. Mi se părea că ar fi păcat să ţin toate astea doar pentru mine. Ca să mă bucur pe deplin de ele, trebuia să le împart cu alţii. Voiam să fac cunoscut efortul acestor oameni care au adunat, spre păstrare, tot ce au putut mai bun: Elena C. Cornescu, Elise Brătianu, Elena Cuparencu, Alexandrina Cantemir Enăchescu, ing. Erich Kolbenheyer, Dimitrie Comşa. Voiam să onorez munca lor, completînd-o, pentru că mai sînt încă mii de modele şi motive nedesenate – nu avem voie să risipim zestrea culturală moştenită. Speram ca aceste simboluri, motive tradiţionale, să fie, iniţial, inspiraţie pentru designeri. Prin realizările lor, să fie popularizate, vizibile, multiplicate; oamenii să se familiarizeze din nou cu ele. Astfel, munca mea să aibă ecou şi materializare. Speram ca, dincolo de grafică, ele să fie sursă de inspiraţie pentru noi toţi, prin mesajele pe care le poartă, prin valorile de care amintesc.

Stăteam, deci, cu sufletul la gură şi aşteptam un verdict de la doamna Varvara (dir. adj. al Muzeului de Etnografie din Chişinău). Îmi imaginam cum dînsa pune în balanţă, pe de-o parte, toate riscurile, nepriceperea şi amatorismul meu. Pe de altă parte, dosarul cu munca mea de un an, care demonstra ceva, promisiunile şi argumentul: „Oamenii nu le respectă pentru că nu le mai înţeleg. Dacă nu le dăm înapoi oamenilor, acum, ele se pierd. Definitiv. Şi mai rău de atît nu se poate.“ Ştiam, amîndouă, că odată oferite mură-n gură şi gratuit orişicui, oamenilor care s-au rupt de tradiţie şi celor însetaţi de mister sau celor înfometaţi de cîştig rapid, motivele noastre străvechi vor fi distorsionate, schilodite, folosite în scop comercial, folosite abuziv şi fără discernămînt. Şi totuşi! Vorbele de încurajare au venit. Şi ne-am luat ca aliat timpul. În timp, toate se vor cerne, am zis. Ţine de noi să avem o sită deasă.

Semne, motive, poveşti

M-am întors în Bucureşti şi am deschis un fel de cutiuţă a Pandorei (sub formă de blog), care a generat, din plin: şi bine, şi mediocru, şi rău, şi lăcomie, şi trufie, şi kitsch, dar şi frumos sau omenos şi, mai ales, speranţă. Oamenii şi-au recăpătat ceva de care, în mod evident, le era dor. Motivele tradiţionale au ajuns pe: tricouri, carcase de telefon, căni, agende, invitaţii de nuntă, ambalaje, bannere, tapet, lămpi, inele, brăţări, mărţişoare, poşete, şosete; au ajuns tatuate pe piele şi ilustraţii în cărţi. Poate că unora li se pare prea mult şi se simt agresaţi şi plictisiţi. Dar trebuie să experimentăm un pic. În epoca de piatră, semnele au stat întîi pe piatră. În alte epoci, pe măsură ce oamenii au descoperit şi au folosit noi materiale, au transferat şi semnele. Pe ceramică, textile, bronz, aur sau fier. Şi iată-ne acum aducînd semnele şi-n epoca de plastic, stîngaci, fiind la începutul ei. În sfîrşit, eu mă bucur că au ajuns şi cusute pe ii, acolo unde le stă, de fapt, cel mai bine.

Am numit blogul Semne Cusute şi acolo arhivez modele de ii, pe care le desenez după izvoade de încredere; motive tradiţionale traduse în cuvinte şi tot soiul de poveşti menite să atragă interesul şi apetitul pentru altceva. Nu neapărat pentru „românesc“, căci semnele nu-s numai ale noastre, aşa cum nici literele alfabetului nu le folosim numai noi. Felul în care le folosim noi, în limba română, în ornamentica română, este însă inconfundabil. Pentru cunoscători. „Cin’ le vede nu le crede, cin’ le paşte le cunoaşte.“ Păstorii nomazi şi negustorii au purtat semnele în drumurile lor şi, dacă le urmărim traseul, ajungem în nordul Africii, în sudul Anatoliei, ne învîrtim în jurul Mării Negre, zăbovim în Carpaţi, în Caucaz şi în Balcani. Urcăm şi spre Nord, pînă în Belarus, în ţările Baltice, Norvegia şi Finlanda. Găsim un limbaj comun, abstract, explicat acum de hărțile cu informații AND, dar care i-a năucit complet pe specialiștii prezenți la prima Expoziție Internațională de Textile Tradiționale, organizată la Viena, în 1885. Ei nu înțelegeau cum e posibil ca populații care n-au fost în contact direct să folosească aceleași semne; însă de-atunci și pînă acum istoria s-a rescris și se va mai rescrie. E fascinant de urmărit schimbul de idei și de simboluri, care au trecut de la o cultură la alta; împrumuturile, adaptările. Cu cît înțelegem mai bine ce-i în jurul nostru, cu cît căutăm să ne descoperim și vecinii, cu atît vom ajunge să-i înțelegem mai bine și pe ai noștri. Mai puțin îmi păsa mie cine a inventat un semn sau altul; important era cine le va păstra pe toate. Interesant e de urmărit ce înseamnă „frumos” la unii și la alții. Ce-a însemnat ieri și alaltăieri. Cu fiecare model pierdut, cu fiecare rețetă uitată, lumea sărăcește și-i păcat pentru copiii noștri.

Şi pentru că eu am învăţat semnele odată cu literele, mi-am dorit ca ele să ajungă şi la copii. Cum? Prin doamnele învăţătoare. Cît ar fi ajuns să coste un album tipărit? Şi l-ar fi permis oare şi studenţii? De-asta am ţinut ca arhiva să fie la dispoziţia tuturor. Drepturi de autor? Modelele au autor colectiv/anonim. Au fost culese de cineva şi am menţionat tot ce am găsit legat de asta. Planşele pe care eu le-am desenat sînt protejate de legea bunului-simţ. Sînt atîţia oameni politicoşi şi cu bun-simţ. Deşi am menţionat că fiecare poate folosi orice model doreşte, am primit sute de mesaje de la persoane care mi-au cerut voie, mi-au cerut un sfat, o sugestie, sau doar mi-au mulţumit. Din pură curiozitate, am „protejat“ anumite motive cu un blestem de junghi. Mi-am zis că cine crede în blesteme crede şi în semne, şi-am vrut să văd cît de superstiţioşi mai sîntem. Şi sîntem, mai ales bărbaţii! Şi m-a impresionat plăcut felul în care oamenii au luat semnele în grijă, acum fiind din nou ale lor.

Oamenii de demult au investit semnele cu putere și cu rost; le-au protejat prin reguli ce seamănă cu manualele de brand de azi. Au purtat semnele ca să-i inspire, că să-i protejeze de relele nevăzute, că să-și exprime emoțiile. Că să-și definească locul lor în rînduiala lumii, apartenența, identitatea, firea. Aceste semne sînt un fel de logo-uri și emoticoane de demult. Așa le-am explicat copiilor și, pentru că am vorbit pe limba lor, au priceput imediat că nu sînt simple ornamente și că trebuie respectate întocmai pentru a putea fi „citite” și înțelese. Convenții, coduri cu care s-au scris povești adevărate. O iie, o scoarță, un kilim, o fotă, un ștergar - toate spun o poveste. Femeile de demult, femei care acum ar trece drept „analfabete”, au știut să scrie cu acul și să țeasă ceea ce au avut de spus. Deși pe suport fragil și efemer, lucrînd uneori cu fire fine ca părul din cap, ele au făcut poveștile să dăinuie pînă azi, transmise de la mamă la fiică. Prin copy-paște. „Pe mînica de-a dreaptă, scrie-mi-te dumneata / Pe mînica de-a stînga, scrie-mi, maică, mîndruță / Pe lătuţu dinapoi, scrie-mi plug cu patru boi” sau „D-un veșmînt prelung, lung pînă-n pămînt / Scris îmi este, scris / Soarele și Luna / În spatele lui, Soare cu căldură".

Ia, bluza ideală

După cinci luni în care am pompat în blog modele şi poveşti, am început să mă folosesc şi de Facebook pentru a putea comunica mai direct cu cei interesaţi, iar numărul lor creştea. Facebook este o unealtă grozavă şi poate fi şi portavoce, şi barometru, şi oglindă. Vezi ce oameni te urmăresc, afli studiile lor, vîrsta, reacţiile. Încerci să le înţelegi aşteptările ca să le depăşeşti, dar nu cu prea mult, doar cît să le menţii viu interesul, să îi ajuţi şi să îi convingi. Prin Facebook am observat progresul, interesul crescînd, am înţeles unde trebuie să insist cu explicaţii. Mai mare dragul să văd cum doamnele ştiu acum motivele de bază şi semnificaţia lor, ştiu ce-i altiţă şi brezaraul, deosebesc o ie românească de una rutenească, dintr-o zonă cu populaţie mixtă precum Cernăuţiul etc. Şi mai mare bucuria să văd contribuţia lor. Toate împărţim ce vedem frumos: în cărţi, în muzee, ce avem de la bunici. Toate sînt fericite să ajute, să contribuie, să fie parte. Tot prin Facebook îi urmărim, din cînd în cînd, şi pe vecinii noştri; nici ei nu stau degeaba şi au şi ei zestrea lor impresionantă. Şi tot aşa pot urmări cine ne urmăreşte pe noi. Ucraina ne suflă în ceafă; pe de altă parte, în Ucraina sînt şi mulţi români. Dar avem musafiri şi din Turcia, Polonia, Bulgaria şi Serbia. Pe blog (vizibil pe Google), ca număr de vizitatori, Moldova urmează firesc după România; apoi vin SUA, Germania, Franţa, Italia, UK, Rusia, Canada, Spania şi Suedia.

Şi-aşa, uşurel, au ajuns (cei ce se lasă învăţaţi) la momentul în care haina cu poveste bate haina cu etichetă pentru că nici un designer nu-i ca străbunica. Momentul în care chiar nu mai contează ce fac, ce spun şi ce ie poartă vedetele. Ele sînt cumva politicos ignorate, în favoarea anonimilor adevăraţi. Mişcarea nu poate fi furată, folosită sau acaparată; şi nici controlată. Motivele, iile, poveştile sînt „ale nimănui şi ale tuturor“, aşa cum am scris pe blog şi aşa cum este de drept. Instituţiile, muzeele pare că încă nu s-au dumirit. În muzee, iile nici nu mor, dar nici nu trăiesc. Sînt patrimoniul nostru intangibil, inabordabil, inert. Oamenii vor să vadă ii vii. Cu om în ele.

Oferta comercială a explodat, şi nu doar ca varietate. Găsiţi de cumpărat obiecte mai mult sau mai puţin inspirate, „crîmpeie“ de tot felul, „ferestre spre tradiţie“ etc. Fiecare oferă ce poate, oamenii aleg, iar asta îi defineşte. Eu am oferit o poartă deschisă, şi cine a înţeles asta a păşit deja dincolo. Într-o altă lume, una din multele lumi posibile. Unii se miră de ce nu vînd şi eu ii şi mă sfătuiesc prieteneşte să fac asta, pentru că aş avea credibilitate şi succes. Dar eu nu vînd ii, eu îi învăţ pe oameni să şi le facă singuri. De ce? Pentru că omul face haina, nu haina pe om.

Cu iile am căzut de acord că ne unesc (în timp ce filmele de prezentare a României arată o ţară pe bucăţi: un pic de munte, un pic de mare, o biserică pictată, o cetate fortificată, un pic de mămăligă, un mic). Uite, noi avem un pic din toate şi nimic memorabil. Dar ce ne ţine pe noi împreună şi ce ne diferenţiază de alţii, acel ceva noi nu l-am dibuit încă. O fi ia bună de brand de ţară, cum zic unii? Eu nu mă pricep. Dar ca produs şi idee de export e grozavă. O bluză cu poveste, incredibil de versatilă, potrivită în orice moment şi care avantajează orice siluetă. Bluza ideală!

Ar trebui să se studieze serios despre ii în şcolile noastre? Ce-ar trebui să ştie designerii despre ii? Designerii sînt şi ei o mînă de oameni şi fac ce pot în condiţiile în care noi n-avem şcoală şi tradiţie în design. N-avem de unde, n-avem bază, n-am avut centre industriale care să continue centrele de meşteşuguri, pentru că nici pe acelea nu le-am avut, ca polonezii sau ca turcii. La noi, fiecare familie îşi asigură majoritatea celor necesare: handmade, homemade. Noi n-am avut un Lodz, un Bergama, Kutahya, Konya sau Ladik. Recent, avem o Breaza şi o Tismana. Şi un „artizanat“ care a adus la numitor comun iile, ca pe nişte uniforme. După ce oamenilor li s-a luat pămîntul, li s-a luat şi identitatea, tot cu japca. Înainte de colectivizare, nu erau două ii la fel, cum nu erau două femei la fel. Conştiente că realizează lucruri unice, ele îşi însemnau cămăşile şi lăsau autografe pe covoare. Se simţeau Autoare. Acum oamenii înţeleg că au fost păcăliţi şi vor să fie clar: ce-i kitsch, ce-i artizanat, ce-i autentic. Ei vor să aleagă în cunoştinţă de cauză. Artizanat înseamnă produs de serie, realizat manual sau nu, dar seria optimizată pentru vînzare înseamnă compromisuri, înseamnă comercial. Adică vei găsi şi produse de calitate, dar să nu te superi dacă le vezi şi la alţii sau că nu seamănă cu ce-i în muzee şi în albumele interbelice.

O şezătoare virtuală

Autentic e un obiect imaginat, făcut, simţit, purtat şi trăit după adevăr. Nici o ie nu poate fi mai autentică, pentru tine, decît cea pe care ţi-o coşi chiar tu. Da, am ajuns pînă aici. În anul 2014, ultimul răcnet este să-ţi coşi singură ia. O experienţă pe care banii n-o pot cumpăra. Şic! Pentru asta am deschis, pe Facebook, grupul „Semne Cusute în acţiune“. O şezătoare virtuală în care au intrat, în trei luni, 3000 de femei. O şezătoare non-stop, unde eu sînt gazdă. Românce din 14 ţări s-au apucat de cusut; ele dau viaţă modelelor străvechi. Cine îşi coase ia are ce lăsa moştenire spre amintire. Cine îşi coase ia are, dintr-odată, o poveste proaspătă de spus; preocupările se schimbă; ochiul, mîinile, răbdarea şi gustul se educă. Cine ia zilnic o doză de frumuseţe ajunge dependent şi ajunge să radieze frumuseţe şi bunătate. Inimă se schimbă. În timp ce mîinile cos, mintea se relaxează, eşti zen, ajungi la ritual. Cine coase o ie prinde putere nouă. Cine coase o ie va apăra orice altă ie cu dinţii. Pentru că abia acum îi înţelege adevărata valoare. Valoarea iilor stă în zecile de mii de împunsături de ac necesare, în luni de muncă, dar şi în imperfecţiunile inerente, în creativitate, expresivitate şi unicitate. Ia ideală este un lux.

Dacă aș fi designer de produs, eu aș încerca să văd dincolo de motive. Aș studia compoziția costumului, a caselor, a oalelor, aș încerca să pricep ce-și imagina românul despre propriul corp, cum și-l reclădea din arhitectura pînzei și cum și-l prelungea cu cele trebuincioase (unelte, mobilier). Aș încerca să descopăr ce era „frumosul” la români și cum se baza pe rost. Cum erau respectate cutumele și de ce, cum și în ce măsură se încuraja libertatea de creație, ce să faci să nu umbli peticit și de rîsul curcilor. Aș medita la regenerare, transformare, aș încerca să imaginez obiecte cu mai multe vieți, care mereu devin altceva și niciodată nu ajung gunoi. Aș încerca să mă gîndesc la ceilalți 90%, cei care nu sînt în targetul nimănui și la ce au ei nevoie; și să dau dovadă de responsabilitate. Aș încerca să export idei proaspete, neaoșe, într-o Europă vlăguită - așa cum încearcă designerii polonezi, spre exemplu. Dacă aș fi designer și aș folosi un model din arhiva pusă la dispoziție de altcineva, m-aș simți dator să-i întorc favoarea și să contribui, la rîndul meu, desenînd un model cînd aș avea un pic de timp.

Celor ce doresc să aibă succes temeinic: reinterpretările neputincioase nu au viață lungă. Covoarele realizate sub îndrumarea doamnei Tătărescu, expuse la Expoziția de la New York, n-au reușit. Au luat motive de pe scoarțe oltenești și le-au presărat fără poveste și fără rost. Nimeni nu a vrut să cumpere un covor fără poveste. Cine vrea o scoarță oltenească va cumpăra una adevărată. Reinterpretările nu baț originalul. Designerii trebuie să experimenteze și greșelile sînt inevitabile, dar măcar să nu repete greșelile de acum 80 de ani. Căci toate acestea s-au mai întîmplat. Nu e prima data cînd, zăpăciți de prezentul haotic, derutați de lipsa viziunilor pentru viitor, ne întoarcem ochii spre trecut. În speranța că vom găsi idei bune, idei care au funcționat, idei pe care le putem recicla și adapta la problemele de azi. Greu să privești în trecut fără nostalgie, nu? Bunii noștri ne apar mai buni ca noi, ne rușinam. Eu însă cred că au fost tot cam așa. Oricum, noi vrem să ne reconectăm; ne uităm la poze vechi, redescoperim mersul desculț, leurda, ștevia, rețetele și hainele lor. Le purtăm și ne simțim mai bine, mai liniștiți. Iia face anumite complexe de inferioritate să dispară. Ce se întrevede în spatele motivelor? O lume orînduită altfel. Or noi la lumea aceea nu ne mai putem întoarce. Dar nici nu-i putem întoarce spatele, rușinați de ea, căcă nu trebuie să ne justificăm nimănui. Ai noștri n-au ținut să modifice lumea, s-au simțit bine în ea așa cum era; nu le-a fost frică de pădure și nici de cerul liber. Lumea asta n-a fost mai importantă ca cea de dincolo, omul doar zăbovea prin ea și, trăind, se pregătea pentru o trecere frumoasă. Sîntem un popor care încă mai mănîncă și mai bea pe morminte, din cînd în cînd.

De ce a început povestea tocmai la Chișinău? Atunci, la început, în București nu m-a ascultat nimeni. N-am găsit înțelegere la muzeele noastre. Eram un nimeni de pe stradă care cerea ajutor. M-au poftit afară sau m-au refuzat politicos, explicîndu-mi că ceea ce vreau eu să fac este imposibil. La Muzeul din Chișinău m-au primit și m-au ascultat cu atenție; nu mă cunoșteau, mai eram și străină, dar ei au zis: „Noi sîntem în slujba oamenilor; ajutăm cît putem”. La Chișinău s-a organizat, două luni mai tîrziu, în august 2012, primul festival de mare amploare dedicat iiei. Pentru mine acest muzeu va rămîne cel mai drag și eu sînt în slujba lui, deci a oamenilor. Din puținul rămas prin depozitele lor, am adus la viață, după 100 de ani, „Frumoasa adormită”: iia basarabeană. Aproape moartă, pentru că a fost persecutata sistematic; portul fiind, împreună cu limba, unul din pilonii identității. Dacă arheologii pot reconstitui forma unui vas plecînd de la cîteva cioburi, eu de ce n-aș putea să desenez modele de ii din fragmente textile și fotografii vechi și încețoșate? 41 de modele de ii străvechi, uimitoare, au ieșit la lumină și încă atîtea își așteaptă rîndul la desen, așteaptă să surprindă ochii oamenilor.

O prietenie frumoasă s-a legat şi cu Echipa Naţională de Rugby a României. Ei şi-au dorit tricouri cu semne româneşti şi cu tricolor, aşa cum l-au purtat ai noştri, pentru a fi ambasadori ai tradiţiei. Le-am arătat, le-am povestit şi au ales „coarnele berbecului“. Element grafic derivat din spirală, simbol de forţă, putere şi energie, semn strămoşesc. L-au purtat şi au reuşit ce şi-au propus: bonus ofensiv în trei meciuri consecutive şi calificarea la Cupa Mondială. Apoi am participat la cîteva workshop-uri organizate de echipa Designist. Pentru ca doamnele să aibă parte de o introducere frumoasă în ale cusutului. Am fost alături de Muzeul Naţional de Artă al României pentru expoziţia „Podoabe din trecut“, cu evenimente dedicate paftalelor. Începem prin a îmbrăca ia/cămaşa, dar portul se desăvîrşeşte prin podoabe. Trebuie să ajungem să ni le amintim pe toate.

Propuneri de colaborare au tot fost, multe interesante şi probabil or să mai fie. Însă eu am idei puţine şi fixe. N-aş vrea să mă abat din drum, vreau să termin ce-am început, să pot lăsa ceva bun în urmă şi în ordine. Vreau să actualizez toate modelele de ii din albumele editate înainte de 1940 şi totodată să completez harta iilor pentru toate zonele rămase descoperite. Asta am promis doamnei Varvara atunci, în birou, şi am promis în gînd bunicilor şi străbunicilor mele şi tuturor doamnelor românce. Ce bine va prinde arhiva asta peste 100 de ani!

Ioana Corduneanu este retail designer. A iniţiat semne-cusute.blogspot.ro – arhivă de modele şi motive; „Semne cusute în acţiune (open grup)“ – şezătoare virtuală; perpetualicons.com – cu simboluri din toată lumea şi Iipedia – un fel de Wikipedia a iilor bazată pe contribuţii colective. Mai multe la ioana-corduneanu.com.

Foto: Ioana Corduneanu