Seiful din casa de la colț

Orice copil, oriunde ar locui, găsește cumva o grădină minunată în care să se joace. Pînă și între blocuri de zece etaje, cu asfalt între ele, doar un petic de pămînt cu un pic de iarbă pe el îi este suficient: imaginația sa transformă un metru pătrat de gazon într-o junglă amazoniană; iar după o ploaie zdravănă, băltoaca de pe acel petic devine „oceanul de la capătul aleii”, cum frumos scria Neil Gaiman. Este oaza sa de oraș frumos, chiar în mijlocul unuia urît.

În copilăria mea, petrecută în centrul Bucureștiului, am avut norocul de a găsi o astfel de grădină miraculoasă. Vizavi de imobilul în care locuiam, la colțul dintre strada Grigore Alexandrescu și Calea Dorobanților, se afla o casă construită de un ofițer care luptase în Războiul de Independență. În fața sa exista o grădină uriașă, parțial cultivată de o familie care locuia într-o clădire separată, mult mai mică, pe vremuri menită servitorilor. Din partea cultivată furam vara roșii, iar în partea sălbatică ne jucam. Casa era chiar mai interesantă decît grădina: încăperi uriașe, uluitor de înalte, din care mobila cam dispăruse în deceniile care trecuseră de la instaurarea Republicii Populare Române, dar înfrumusețate de niște superbe sobe cu teracotă pictată; pe pereți, tablouri cu strămoși bărboși, și, la loc de cinste, o sabie de cavalerist. În afară de moștenitorii ofițerului, locuiau acolo mai multe familii, probabil din pricina legii privind „spațiul locativ excedentar”: dacă aveai prea mulți metri pătrați construiți din banii tăi, venea statul comunist, zicea că „proprietatea privată e un moft” (Ion Iliescu, anul 1991) și-ți băga în casă, adică pe gît, niște oameni necunoscuți împreună cu care erai nevoit să trăiești, să împarți baia, bucătăria, mai tot ce înseamnă intimitatea unei proprietăți. 

Casa de la colț era o minunăție. A fost demolată în anul 1979, pe parcursul a doar patru zile. Atunci am priceput cît de ușor poate fi urîțit un oraș... Dar frumusețea ori urîțenia nu se află doar în clădiri, în spații, ci și în oameni. Cenușiul urît al betonului a înlocuit cu repeziciune cărămizile și vegetația luxuriantă a proprietății de la colț, dar populația s-a urîțit ceva mai încet. În cîțiva ani însă, profilul socio-cultural al locuitorilor cartierului a ajuns cu totul altul. Au dispărut bătrînele sărăcite, dar încă elegante, care nu se putuseră încuscri cu mizeria, cele care frecventau Piața Amzei și care, primăvara, căutau hasmațuchi, „cerfeuil”-ul salatelor franțuzești; „Nu avem, doamnă...”, li se răspundea, iar ele zîmbeau trist și spuneau „Quel dommage!”. Erau umbre ale unui București de mult pierdut, acela din legenda urbană a telefonului primit, în anii ʼ50, de o doamnă din fosta high society a orașului: „Alo... Doamna Lahovary?” „Nu, cred că ați greșit! De ceva vreme mă numesc doamna Cosmonauților!”. Celebra piață de la începutul Căii Dorobanților își schimbase denumirea. 

În locul cucoanelor îmbătrînite au apărut multe exemplare din specia „omului nou”, socialist. Cele mai multe se evidențiau prin figurile mohorîte, încrîncenate și prin privirile ascunse, ca de animal hăituit. Pe noi, cei mai vechi din cartier, ne tratau cu răceală, uneori chiar, la cozile de la Alimentare (care au început la doar cîțiva ani după mutarea lor), cu agresivitate. Era, cred, o supracompensare a unui complex de inferioritate a originii locative. Tot printre noii noștri vecini se numărau și niște tovarășe pe care le-am văzut aplaudînd ARO-ul în care trecea Nicolae Ceaușescu pe bulevard, în anii în care frigul ne intrase deja în apartamente; tovarășele îi erau însă recunoscătoare, căci una e să tremuri sub plapumă la periferie și cu totul alta să îngheți în centrul orașului. Dar noua populație oferea și episoade amuzante: prin ʼ86 sau ʼ87 am văzut un țăran vîrstnic, rătăcit prin zona Ștefan cel Mare-Dorobanți, oprind trecători și întrebîndu-i: „Nu vă supărați, unde e blocul lui Florică? Florică din Făurei... Fiu-meu...”. Îi făcea o vizită inopinată copilului său, recent stabilit în noile megablocuri.

Casa de la colț a opus rezistență și niciodată nu am văzut o frenezie muncitorească mai intensă decît aceea din vremea demolării sale. Aduseseră un utilaj oribil, un fel de buzdugan cu lanț, adică o macara de brațul căreia atîrna o ghiulea imensă. Cu ea izbeau pereții casei. Și ea tot în picioare rămînea. De la fereastra mea, auzeam voci indignate: „Ia te uită, a naibii, nu vrea să cadă, scroafa! Parcă-i buncăr!”. Nici un pic de admirație pentru robustețea adversarului. În a treia zi de eforturi, au descoperit un seif încastrat în peretele unei încăperi de la subsol. Parcă găsiseră El Dorado! Toată activitatea demolatoare s-a oprit pentru cîteva ore în care toată muncitorimea s-a străduit să deschidă cutia cu minuni. Toți numărau în minte lingourile și cocoșeii pitiți de infamii burjui. De-abia pe seară au izbutit să spargă seiful. Era gol. Din el nu s-a scurs decît nisipul  dintre pereții de protecție. Ca într-un demers alchimic inversat, aurul visat devenise siliciu.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor.

Foto: flickr