Securismul

Mădălin HODOR
Publicat în Dilema Veche nr. 811 din 5-11 septembrie 2019
Securismul jpeg

Dacă ar exista un sondaj de opinie pe tema „Este în continuare Securitatea puternică în România?“, cel mai probabil majoritatea subiecţilor ar răspunde „Da“. Mulţi consideră că Securitatea, în diversele sale forme de manifestare, a preluat şi controlat zonele de putere încă din 1990, s-a răspîndit în toate domeniile importante de activitate (economie, presă, Justiţie, Servicii) şi s-a perpetuat prin alianţă cu lumea politică. Sau şantajînd-o. Chiar şi cei care nu au trăit înainte de 1989 şi au auzit vag despre existenţa odioasei instituţii au această percepţie deoarece în ultimii ani tema a reapărut în centrul discuţiilor politice sub forma „Noua Securitate“ sau „Binomul“. Derivată din teoria conspiraţionistă „Deep State“ şi adaptată în formă locală, teoria „Noii Securităţi“ a făcut furori şi a ajuns subiect central de dispută, pînă la nivelul la care fundamentul statului, democraţia şi libertăţile noastre au fost puse la îndoială.

Aşa cum ne spun specialiştii în teoriile conspiraţiei, puţin importă cît de reale sînt faptele sau argumentele logice din spatele constructului, căci o astfel de teorie nu caută adevărul. Ea se foloseşte de bucăţi de adevăr pe care le combină cu minciuni şi invenţii pentru a genera o imagine aparent perfectă. Contraargumentele sînt înglobate în interior, răsucite şi folosite chiar pentru a o valida. Dacă este contestată, atunci trebuie că există ceva adevăr în ea, nu? O teorie a conspiraţiei este puternică atunci cînd un număr cît mai mare de oameni cred în ea şi nu cînd este trecută prin proba veridicităţii. Sînt cele de mai sus adevărate? Parţial, da. Nu poate fi negat faptul că securiştii au fost într-o poziţie privilegiată de putere după 1990 şi că au profitat pentru a o consolida şi a-şi extinde influenţa. A fost acest efort coordonat? Din nou, doar parţial, da. Porţiuni din vechea Securitate au rămas intacte, relaţiile personale şi profesionale dintre foştii ofiţeri de Securitate şi cele cu foştii lor colaboratori au fost importante în crearea reţelelor de influenţă. Mai ales în zona Serviciilor. Dar este greşită, în opinia mea, percepţia că a existat un „masterplan“ în acest sens sau că s-a acţionat coordonat. S-a întîmplat pentru că era firesc să se întîmple şi pentru că acesta era stadiul de dezvoltare al societăţii. Lucrurile au evoluat lent şi schimbările s-au făcut treptat, iar Securitatea (veche sau nouă) şi-a pierdut puterea sub presiunea democratizării şi, da, mai ales sub presiunea UE şi NATO. Realitatea este că, în afară de cîteva rămăşiţe, mai mult sau mai puţin vizibile, acest „Bau-Bau“ mitologic, monstrul cu care ne înspăimîntam noi înainte de culcare, nu mai există. Cum de totuşi percepţia majoritară este complet opusă? Cum de românii consideră că Securitatea exercită în continuare o mare influenţă asupra societăţii? De ce vorbim despre Securitate la 30 de ani după ce ea a fost desfiinţată, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Şi, mai ales, de ce se consideră că statul este în continuare la cheremul acestor „păpuşari“ eterni?

Există, evident, mai multe răspunsuri şi mai multe paliere pe care se poate discuta. Voi alege unul mai puţin aparent: securismul. Moment în care veţi ridica din sprîncene şi veţi întreba justificat: ce este „securismul“? El este moştenirea perenă a Securităţii. Neîncredere, paranoia, suspiciune generalizată, coruperea sistemului de valori, deformarea realităţii, recursul la procese de intenţie, perpetuarea mecanică şi fără nuanţe a „sistemului dosarului“ şi a vinovăţiilor de clasă şi familie. O, şi cireaşa de pe tort, manipularea. Dar nu cea făcută profesionist din surse exterioare, ci aceea pe care o construim noi înşine. Şi care este atît de bună, încît nici nu o numim aşa şi nici nu ne dăm seama cînd îi cădem pradă. Poate automanipulare? Inconştientă.

Se vorbeşte şi se scrie foarte mult despre caracterul represiv al fostei Securităţi şi al sistemului comunist. Foarte puţin însă despre ambiţia lor ultimă, comună tuturor proiectelor de inginerie socială, de a crea un anume tip de societate. Una care să permită controlul total pentru a coincide cu aspiraţiile sistemului. Şi cum obţii un control total al societăţii? Prin frică, ar răspunde cineva imediat. Da. Şi exact asta s-a întîmplat în prima fază, cea a exterminării şi a terorii. Dar un regim nu poate supravieţui exclusiv din asta. Nu pe termen lung, oricum. Atunci? Soluţia pe termen lung a fost ca cetăţenii să se controleze singuri şi să se anuleze reciproc într-un mediu controlat. Construim o cuşcă şi lăsăm şobolanii să se mănînce între ei. Ideal, căci asta nu numai că rezolvă problema mijloacelor reduse şi a personalului care nu ar putea acoperi, nici în varianta optimistă, toate provocările, dar ar genera şi un anume tip de conduită care se va tranforma treptat în normă unanim acceptată. Tot ce ar mai rămîne de făcut ar fi să corijezi excepţiile. Pe cei puţini care vor căuta găuri în cuşcă.

Astfel, uşor-uşor, securismul a coborît de la nivelul asociat cu Securitatea şi a devenit normă socială larg acceptată. Nu ca un mare plan, ci firesc. Românii au învăţat să trăiască cu convingerea că deasupra lor stă o putere ale cărei intenţii sînt obscure şi cu care e preferabil să nu ai de a face. Numită generic „Securitatea“ şi în sens larg „Statul“. Dacă era să te intersectezi cu autoritatea aceasta supremă, atunci în general te puteai gîndi la chestiuni mai degrabă neplăcute. Dacă nu de-a dreptul rele. Cum trăieşti cu o astfel ameninţare constantă? O „acomodezi“. Respecţi norma. Dacă respecţi norma, nu păţeşti nimic. Treci pe sub „radar“. Asta ţi se şi spunea. Cei care aveau „probleme“ trebuie că „făcuseră ei ceva“.

Dar, chiar şi aşa, tot aveai tot timpul în minte ideea că oricînd ţi se poate întîmpla ceva. Totul este extrem de imprevizibil. Cine ştie ce rudă îndepărtată fuge în străinătate şi „te cheamă ăştia“, cine ştie cum se scapă Georgel la şcoală cu vreun banc pe care l-aţi spus în casă. Se duce naibii dosarul. Se află că bunicul era legionar sau liberal. „De ce nu ai declarat, tovarăşe?“ Adio viză pentru excursia în Bulgaria pe care o plănuiai de doi ani. Chestii care pot părea mărunte astăzi. Nu şi în acel univers unde piesele trebuiau să se îmbine perfect.

În perioada comunistă, cetăţeanul era astfel obligat să ia în calcul o mie de variabile în fiecare zi, să disimuleze, să suspecteze pe toată lumea, considerîndu-i pe toţi drept potenţiali aducători de probleme. Era obligat să devină el însuşi un mic securist paranoic, care încerca să desluşească în interes propriu iţele unei vieţi asupra căreia nu avea absolut nici un control. Exact cea ce îşi doreau „cei de sus“. O ţară de paranoici preocupaţi să fugă unii de alţii şi să se suspecteze reciproc. Nu este deloc de mirare că ieşirea din comunism nu a modificat modul în care românii se raportează în continuare la ei sau la orice tip de autoritate. Cu un amestec de dispreţ şi frică. Cu o neîncredere organică.

După 1990, „securismul“ a căpătat accente groteşti, poate şi datorită faptului că a devenit un experiment scăpat din laborator. Foşti susţinători ai regimului au devenit aprigi luptători anticomunişti, lovind cu măciuca moralităţii de-a valma pe toţi cei care aveau alte opinii. Pe cît de insignifianţi erau pe vremuri, pe atît de virulenţi au devenit după. „Securismul“, ca şi Securitatea, s-a împărţit frăţeşte între Putere şi Opoziţie, între societatea civilă şi stat, între campionii „democraţiei“ (care în fapt erau mai răi decît cei care susţineau o reformă graduală, mult mai potrivită) şi cei care se împotriveau reformelor. Societatea s-a divizat. Apoi toţi au început să arunce cu dosare, să construiască teorii conspiraţioniste şi să se păruiască în numele unei moralităţi pe care nimeni nu o avea şi al unor principii democratice pe care ei le încălcau primii.

„Securismul“ a reuşit chiar ceva cu totul excepţional. A reuşit să facă praf orice discuţie serioasă despre trecutul comunist, despre Securitate sau despre responsabilităţi şi ierarhii ale colaboraţionismului. Şi aici totul s-a transformat într-o păruială între tabere, care continuă pînă în zilele noastre, cu din ce în ce mai puţine şanse de a se trage nişte concluzii. Se tot repetă că Securitatea a învins şi se contabilizează victoriile post-1990 ale acesteia. Dar nu e aşa. Nu Securitatea a învins, ci „securismul“. Iar părtaşi la „victorie“ sîntem cu toţii.

Mădălin Hodor este istoric.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
O influenceriţă urmărită de milioane de fani, acuzată că şi-a ucis iubitul. Tânăra mai fusese arestată pentru că l-a agresat fizic FOTO
Courtney Clenney, în vârstă de 26 de ani, este o influenceriţă şi model OnlyFans din Statele Unite. Ea a fost arestată pentru crimă, după ce şi-a înjunghiat mortal iubitul, în timp ce se certau.
image
Cum a primit un şofer aer în loc de combustibil la o benzinărie din Argeş. Ce nereguli a descoperit Protecţia Consumatorului
O pompă de combustibil la staţia Fuel One din comuna argeşeană Căteasca contoriza costul cantităţii de combustibil livrate, ca şi când ar fi fost distribuită în mod real, însă în fapt containerul de combustibil era gol, au descoperit după un control efectuat miercuri 10 august inspectorii de la CJPC Argeş.
image
Şoferiţa din Iaşi care a ucis patru muncitori pe şosea, acuzată de omor calificat. Declaraţii uluitoare
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.