Secretul stă la primărie
Pandemia m-a împiedicat să vin trei ani la rînd acasă. În prima jumătate a lui 2020, am avut niște probleme medicale care m-au incomodat mai mult decît restricțiile aduse de pandemie. În vara lui 2020, n-am avut cum să particip la înmormîntarea mătușii care, în interiorul numeroasei familii din partea mamei mele, funcționase ca un centru de comunicare deschis non-stop. După aceea s-a cam lăsat tăcerea. A urmat nebunia suscitată de apropierea alegerilor din SUA și de cultul creat în jurul lui Trump. Crime cu substrat rasist, statui devastate, înjurături în grupurile de Facebook ale românilor din Statele Unite și Canada, opinii anapoda în presa din România, în articolele celor supranumiți, cu un deceniu în urmă, reprezentanți ai noii drepte. În 2021, degradarea situației pieței de muncă ne-a silit – și-mi includ aici și nevasta –să ne schimbăm domiciliul de trei ori, mai întîi din SUA în Canada și înapoi, apoi dintr-un stat al SUA într-altul. Între timp, am avansat în vîrstă de la 59 de ani la 62 și am devenit un maniac al mersului pe jos. Seară de seară, după programul ingineresc, cu viteza mea maximă de mers, parcurg patru ori cinci kilometri. Urmărirea știrilor, inclusiv a celor din și despre România, postările și împărțirea de like-uri pe Facebook, lecturile (fără „ba chiar și”) au devenit, toate, mai puțin importante, deseori mă culc sărind peste ele. Am făcut această introducere pentru a arăta că motive de a vedea România altfel decît obișnuiam am tot avut.
Am revăzut-o în primele două săptămîni din iulie. Am povestit, într-un articol apărut tot în Dilema veche, cum am fost jefuit de agenția de închiriat mașini de la Otopeni. Am aflat de țeapă în ziua plecării, de-aia consider că o descriere corectă a vacanței mele în România ar fi: două săptămîni minunate, încheiate cu o poveste de groază. Sigur, e o exagerare, se putea și mai rău, mă putea mînca un urs, de exemplu, unul de felul celui văzut de mine pe cînd conduceam mașina pe 1A, șoseaua dintre Brașov și Ploiești, cu trecere prin Cheia. Deosebirea ar fi fost că, spre deosebire de agenția de pungași, ursul nu alege cu predilecție români cu domiciliul în străinătate.
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate. Dau numai una, pentru că are o oarecare atingere cu povestea de la Otopeni. Una cu un restaurant pescăresc, pe malul mării, la Agigea. În meniu, vreo cinci tipuri de saramură, între 50 și 80 de lei. Un platou uriaș, care ar fi putut îndestula el singur cinci meseni, cîți am fost, cu de toate, pește mic și pește mare, icre, rapane (o specie de melci marini) etc., la peste 800 de lei, dar n-am plătit noi, că am rude „potente”. Mese sub baldachine, o armată de ospătari cu ochii pe noi, cîțiva pakistanezi printre ei, muzică discretă, o miniformație bărbat-femeie, el pian, ea voce, apoi numai ea, și pian, și voce. Restaurantul e al primarului din Agigea, mi-a spus văru-meu. Cîteva zile mai tîrziu, la telefon, i-am spus că mi-a plăcut acolo, sigur, dar că nu înțeleg de ce proprietarul nu ar putea fi altul decît primarul. Văru-meu i-a ținut partea, omul fusese proprietarul restaurantului încă înainte de a fi devenit primar.
Și care-i legătura? Păi, e primarul. Agenția de închiriat mașini Teamnet Asig SRL, de la Otopeni, jefuiește români cu domiciliul în străinătate de cel puțin doi ani, de cînd a apărut un articol documentat despre fraudele ei în ziarul Libertatea,și primarul de-acolo nu știe și nu face nimic? Tot nu se vede legătura. Așa-i, cei doi primari nu seamănă deloc, o demonstrează Internetul. În timp ce primarul de la Agigea e pesedist, cel de la Otopeni e penelist. În timp ce primarul de la Agigea e în funcție din 2008, cel de la Otopeni e din 1996. În timp ce primarul de la Agigea era dat în judecată încă din ianuarie 2022, pentru abuz în serviciu și un prejudiciu de aproape patru milioane de euro, cel de la Otopeni a fost plasat în arest la domiciliu abia în septembrie 2022, pentru abuz în serviciu și plăți ilegale pentru lucrări fictive. Și lista de deosebiri poate continua, cred. Dar nu despre asta trebuia să vorbesc. Așa că revin la ceea ce am vrut să spun cu adevărat: România e tot frumoasă, dar data viitoare mă plimb prin ea cu trenul.
Florin Oncescu este scriitor și inginer de aeronave. A plecat din România în 1995.
Foto: wikimedia commons
