Secretul sfințeniei
Care este secretul fericirii sau al succesului? Pare familiară întrebarea. De fapt, sîntem atît de obișnuiți cu ea încît putem spune liniștiți că rezumă o civilizație, a noastră, a celor care căutăm fericirea și succesul în viață. Reușita îmbracă, în viziunea omului obișnuit, două sensuri ce se vor a fi complementare și complete: fericirea, pe de o parte, ca simbol a ceea ce continuăm să numim minte, inimă, emoții, psihic, și succesul, ca descifrare a vieții sub formula reușitei sociale, profesionale, personale, în această ordine. Tipul de om pe care îl încarnăm azi din ce în ce mai mult este axat pe aceste două coordonate culturale. Ce se întîmplă, însă, cu preocupări precum secretul sfințeniei sau al unei vieți virtuoase, al salvării sufletului din apele iluziei personale și a lumii întregi din abisurile ignoranței (ca expresie a răului) față de divinitate, așa cum nu încetează să definească aceste preocupări omul religios? Care este secretul sfințeniei după care au alergat apostolii lui Iisus, martirii voluntari persecutați de coasa lui Nero, Iulian Apostatul, Decius, Dioclețian sau Galerius? Acel secret al vieții aflate în afara lumii și a rostului ei obișnuit, după care au tînjit asceții din pustia Nilului, Augustin din Hipona, Toma de Aquino sau Grigorie Palama? Ce altceva au căutat să surprindă artiștii unei Europe aflate în prefacere, precum Fra Angelico, Piero della Francesca, El Greco sau, ca să ne referim la spațiul ortodox răsăritean, Rubliov ori Pîrvu Mutu Zugravul, dacă nu instantaneele căutării de sine și de Dumnezeu, căutare rămasă ea însăși de cele mai multe ori secretă pentru profani și sacră pentru inițiați? Ce a fost alchimia practicată de gnosticii medievali dacă nu căutarea secretului cunoașterii sinelui aflat în ipostaza sa cea mai de rîvnit: aceea a perfecțiunii, imuabilității și tinereții veșnice?
Lumea spirituală poate fi privită ca plină de secrete pentru omul modern căutător, investigator al unei realități ce refuză să i se deschidă pe masa vivisecției experimentului științific ca metodă rațională gnoseologică și epistemologică. Conjecturile și refutațiile sau încercările și erorile, atît de proprii științei, capătă accente dramatice dacă sînt transportate literal în viața spirituală, în lumea în care ipotezele sînt înșelătoare, erorile – capitale și experiența, nu experimentul, inspirația, nu naturalul, fondează o cunoaștere. Diferența între cele două planuri o dă ceea ce Sf. Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), unul dintre cei mai reprezentativi gînditori ai epocii patristice, numea simboluri, imagini și taine (gr. mysteria), referindu-se la Trupul și Sîngele lui Hristos. Avem de-a face cu o resemnificare a realității, a lumii întregi, prin referința la Taine sau Sacramente, un alt nivel de percepere a realului însuși. Oricît de dificil ar considera creștinii termenul de Taine, ca indiciu al unei prezențe divine imposibil de exprimat și de tradus în limbajul discursiv, ele fac vizibilă în tărîmul realității mundane prezența adevărată a ceea ce există dincolo, în lumea harului, grației, necreatului. Creștinismul devine, prin toată această viziune și terminologie, un nou fel de a privi lumea, de a te înțelege pe tine însuți, din perspectiva sacramentală.
De la Maxim Mărturisitorul la celălalt capăt al arcului peste timp, preotul și teologul Alexander Schmemann (1921-1983), aparținînd diasporei ruse în Statele Unite al Americii, avea să numească întreaga lume o Taină, proclamînd sfîrșitul religiei odată cu apariția lui Iisus Hristos în lume, ca dispariție a opoziției între sacru și profan, între natură și har, între natural și supranatural. Desigur, rădăcinile acestei viziuni teologice sînt acolo, în trecutul primului mileniu de creștinism, roman și bizantin, și în ceea ce în secolul al XIV-lea Sfîntul Grigorie Palama descria ca isihasm, respectiv practiva și credința că harul necreat al lui Dumnezeu poate fi împărtășit credinciosului nevoitor ca lumină „nevăzută“. Schmemann a fost teologul care a epuizat prin preocupările sale dintr-o Americă a decadelor exemplare (anii ‘50 – decada „Happy Days“, a creșterii economice, a expansiunii middle class și a începutului Războiului Rece; anii ‘60 – decada contracției economiei americane, a apariției mișcărilor drepturilor omului și a contestării războiului în toate formele lui; anii ‘70 – decada crizei petrolului, a conflictelor internaționale, a feminismului și revoluției sexuale) toate marile teme ce vor preocupa Europa și Bisericile ei Creștine prin procesul conciliar JPIC (Justice, Peace and Integrity of Creation) abia la sfîrșitul anilor ‘80, în două Germanii divizate prin Zidul Berlinului. Acest teolog de anvergură patristică și ecumenică, critic al pseudo-morfozelor suferite de teologia ortodoxă după epoca patristică și al lui Mircea Eliade însuși pentru teoria unității transcendente a religiilor, susținător al renașterii liturgice occidentale pe care a numit-o „o tendință ortodoxă într-un context non-ortodox“, este unul dintre pionierii simbolismului sacramental și eshatologic. Acest lucru înseamnă viziunea creștinismului răsăritean despre cunoaștere ca un complex multifactorial de participare, experiență, contemplare și unire cu realitatea sacră, mai degrabă decît cunoaștere rațională exterioară modelului simbolic.
Tainele creștine nu sînt niște secrete pur și simplu, nu se refuză înțelegerii prin caracterul lor ermetic sau ocult, închis raționalizării, ci scapă acestei înțelegeri atunci cînd ea nu le recunoaște lor, tainelor, sacramentelor, misteriilor, posibilitatea realității, a supraraționalității și profetismului lor. Tainele sînt prezențe ale divinului în lume și mărturii ale alterării lumii de către ele. Secretul sfințeniei devine astfel o conlucrare participativă, angajantă, iar nu meditativ-spectatorică, cu Taina trăită în registrul suferinței sau al Crucii. Lumea, spun sfinții creștini, a fost creată de Dumnezeu pe modelul Crucii, singura care oferă sens tuturor aporiilor filozofice sau morale. Ea însăși, Crucea, este taina care unește realitățile adversative și reconstruiește țesătura simbolică destrămată a acestei părți de realitate, cea mundană. Crucea și suferința lui Hristos pe ea umple simbolurile diverse și seci de taină, de sacrament, ea fiind singurul lucru a cărui creație este co-participativă între Creator și creatură, a shared enterprise. Ce minunat e să afli secretul sfințeniei și să participi conștient și liber la Crucea ta, la recrearea lumii care ești și la Taina care te cuprinde și te exprimă neepuizîndu-te și neanulîndu-te orgiastic, care te sfințește prin însăși prezența și efectul ei locativ ontologic, după cuvintele lui Pavel: „Căci nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.“ (Galateni 2:20)!
Daniil Iacșa este doctor în teologie cu o teză despre Cele trei Adunări Ecumenice Europene. O perspectivă ortodoxă (2014), preot și realizator de emisiuni religioase.
