Secrete și tăceri
Să nu spui nimănui, e secret, ai înțeles, Roxana? Și, din nou, după o vreme, cînd credea că m-am luat cu ale mele copilărești și uitasem: deci nu spui, da? Cam așa sunau sfaturile maică-mii, amăgindu-se că voi fi în siguranță în București în anii ’70-’80, venind de la școală către casă și înapoi, că altfel singură nu mergeam niciunde. Ea alegea tăcerea de teamă să nu fiu expusă la cine știe ce și cine. Și oho-ho, chiar eram expusă – fluierături pe stradă, atingeri nepermise în autobuzele sau metroul supraaglomerate, propuneri, dezgoliri stradale… Ca noi toate, de altfel, școlărițe, liceene, femei în toată firea. Și iar, mama și toate mamele prietenelor mele: să nu spui nimic, șșșșșttttt, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Apoi uiți și gata. Ai înțeles, Roxana?
Am înțeles încet-încet că nu e atitudinea potrivită. Întîi, cumva instinctiv, am început să fac scandal. Mă pipăia vreunul în autobuz, urlam să audă toată lumea: nu ți-e rușine, de ce mă pipăi, ia mîna de pe mine etc. etc. Cu variante, în funcție de individ: n-ai copii acasă, pari om serios (oh, da, mulți indivizi la costum, spilcuiți și frezați se dedau la așa ceva, mizînd pe secretele unor fete tăcute). Uneori puneam ochii pe cîte o altă femeie de pe stradă și îi căutam susținerea: ia uitați ce face nesimțitul ăsta… De cele mai multe ori funcționa, acțiunea îl reducea pe individ la tăcere.
Dar ce te faci cînd astfel de lucruri (sigur, împachetate mai frumos, să nu sară în ochi) ți se întîmplă nu pe stradă, ci acolo unde înveți? Sau acolo unde lucrezi? Și acum îmi vine să-mi trag palme că nu i am răspuns pe măsură unui individ care mi-a explicat doct că ei – un minister de uniforme – nu angajează interprete așa, la nimereală, ele – interpretele – trebuie „testate“ de diferiți, pe scară ierarhică. Da, am tăcut și am plecat în pauza de masă, cu grijă să nu mă mai intersectez cu persoana pînă la sfîrșitul job-ului. Secretul e cel pe care mizează, iar noi, tăcînd, acceptăm situația.
Doar mai tîrziu și doar după lecturi și aha-moments am înțeles că e o atitudine fundamental greșită. Că toate gesturile astea nepotrivite și toate pipăielile și fluierăturile și miștoul sînt parte dintr-un sistem care se cheamă patriarhat și că tăcerea duce la normalizarea violenței de gen, la banalizarea răului. Că așa contribuim la solidificarea acestei stări de fapt, care ne dă statistici în România de azi care arată că violența de diferite grade împotriva femeilor e larg acceptată. De exemplu, conform Eurobarometrului, 55% din români cred că violul poate fi justificat în anumite circumstanțe. Mai mult, 81% din victimele violențelor domestice sînt femei, de cele mai multe ori pe credința populară că din cînd în cînd trebuie să îi arăți femeii cine e șef, iar asta se face cu o palmă, cu un pumn, nu-i așa?! Studiile arată că una din patru femei din România a fost agresată fizic sau sexual de partener, dar cu siguranță cazurile sînt subraportate pentru că, la fel ca pe vremea copilăriei mele, femeile nu au încredere și nu vor să aibă de-a face cu autoritățile. Și dacă ar raporta, ce s-ar putea face? Unde s-ar refugia? În București, spre exemplu, s-a închis singurul adăpost care primea femei și copii după ora 16,30! La sate, și poliția se închide la 16,30, iar șeful IPJ Bacău cerea de curînd femeilor să nu-i deranjeze pe polițiști noaptea, că ce pot ei să facă, doar constată că au primit o palmă, iar asta pot face și dimineața… La numărul de urgență 112 ni se cere să nu ținem linia ocupată!
Mă tot gîndesc la ideea de secret a mamei mele – și a tuturor mamelor noastre de atunci –, oare de ce credeau ele că așa ne protejează?! Ce resort al minții feminine ne face să credem că secretul, tăcerea ajută?!
Ei bine, nu. Nu e așa. Ce ajută cu adevărat sînt solidaritatea, susținerea între noi și de către bărbați care înțeleg. Ajută desecretizarea, ruperea tăcerii și strigarea în gura mare a problemelor femeilor în societate, înțelegerea lor profundă și abordarea lor coerentă prin educație, prin formări și stabilire de proceduri clare de acțiune instituțională. Așa încît să ne simțim în siguranță pe stradă, la muncă, în propriile case, iar cînd e ceva de raportat, să fim ascultate, autoritățile să acționeze la timp și cu sens. Am încredere că mișcarea începută acum se va intensifica în anii următori, că se va rupe lanțul secretelor și al tăcerii și că generațiile care vin vor contribui la clădirea unei Românii mai luminoase pentru fete și femei.
Roxana Marinescu predă la Academia de Studii Economice din București și activează în Societatea de Analize Feministe AnA din 1995.
Foto: flickr
