Secrete de amor în cîteva note de detectiv prin arhive

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 809 din 22-28 august 2019
Secrete de amor în cîteva note de detectiv prin arhive jpeg

În vremea noastră de „știri pe surse“ și rețele de socializare, secretele par tot mai greu de păstrat. Indiscreția prietenilor nu mai e de mult cea mai mare amenințare, ci propria indiscreție vanitoasă, degrabă urcătoare de poze pe Facebook sau Insta. Dacă e adevărat ce ne învață proverbul, că o fotografie face cît o mie de cuvinte, atunci e lesne de înțeles cum micile detalii aruncate dintr-un click în văzul lumii ajung să spună slobod despre noi vrute și nevrute. Iar dacă vrei să-ți prinzi jumătatea în ceea ce pe vremea tatălui meu se numea flagrant deliciu, nimic mai simplu decît să dai o raită pe contul său de Mess. Astfel, pe nebăgate de seamă, venerabila instituție a jurnalului intim se mută, cu arme și bagaje, din tainița sertarului încuiat, direct pe încăpătorul perete virtual, devenit însăși oglinda vieții. Și nici romanticele scrisori parfumate nu mai ascund printre file – în buna tradiție consacrată de Martha Bibescu, via Ofelia lui Shakespeare – rămurele uscate de rozmarin, pour le souvenir, ci doar o pletoră deconcertantă de emoticoane.

Nostalgie? No way! Oricum, secretele nu mai sînt ce au fost odată și, de altfel, nici noi. Nici pudoarea nu mai e o noțiune atît de încăpătoare ca în tinerețile bunicii. Azi, cititorul rîde cu lacrimi cînd citește, de pildă, în recenta carte a Tatianei Niculescu, că Elena Lupescu a fost nevoită să-i instaleze regalului său iubit cîte un telefon în fiecare cameră, incluzînd la numărătoare și baia, ca să-l lipsească de posibilitatea de a o ignora. Aflînd acestea, nu poți să nu te gîndești cu simpatie ce dură era viața de amantă regală înainte de a se inventa GPS-ul. Ba încă nici viața de amant regal nu era mai simplă: Barbu Știrbey și regina Maria își stabiliseră un complicat cod – știut doar de ei, sau cel puțin așa credeau – prin care, cu ajutorul poreclelor și al cifrelor, schimbau în scrisori vești despre prieteni și cunoscuți. Editorul de azi îi „binecuvîntează“, întrebîndu-se ce s-ar fi făcut fără indiscrețiile bîrfitorilor avizați de felul lui Constantin Argetoianu. Despre care vom mai vorbi…

Același editor de azi transpiră în lupta cu redutabila practică a inițialelor, atît de răspîndită în jurnalele intime de acum un secol. Căci marile iubiri ale delicatelor doamne și domnișoare de altădată erau ținute sub peceți atît de tainice, încît uneori nici măcar obiectul pasiunii nu ajungea să aibă habar de ceea ce, prin vreo ocheadă nu chiar intenționată sau prin vreo atingere de-o clipă, prin vorbe spuse la întîmplare în timpul cotilionului, ori poate prin mult mai puțin de-atît, născuse în inima visătoare a unei femei. „Fraiere!“, îl admonestează printre dinți editorul la un secol distanță. „Vremuri pline de fraieri!“, își șoptește înciudat în barbă, spărgîndu-și creierii ca să își dea seama dacă acel A cu înflorituri era un Alexandru sau un Aurel, un Adrien sau un André și care dintre personajele cu morgă și favoriți, devenit între timp statuie prin vreun colț de oraș, s-ar fi putut ascunde în spatele inițialelor amorezului de taină. Oricare, mai puțin soțul doamnei și – cum ajungi să constați cu amărăciune după ce ți-ai luat o plasă, două – nici viitorul soț al virtuoasei domnișoare din lumea bună, o lume în care amorul și căsătoria se suprapuneau doar rareori.

Cu puțin noroc, tot buclucașa fotografie îl scoate din necaz pe editorul de azi, așa cum, bănuim, îl va lumina și pe cel de mîine, doar că pe alt suport. Căci o fotografie de locotenent cu mustăcioară și priviri seducătoare, zîmbind melancolic în doi peri, cu dedicație de mînă pentru „ma chérie“, „ma très chère“ sau simplu, „à“ Anne, Georgette, Marie, Lisette etc., ei bine, acea fotografie păstrată cu grijă între filele îngălbenite ale jurnalului putea avea, acum o sută de ani ca și în zilele noastre, aceeași unică explicație. Și ast-fel povestea-i gata, cu condiția ca îndrăgostita să nu fi avut o imaginație prea debordantă sau o timiditate excesivă. Atunci sărmanul editor va avea de descifrat nu doar o simplă inițială, ci o ditamai anagrama. Sau un desen frumos. Sau pur și simplu o amestecătură de litere înflorite. Sau, horribile dictu, cele trei puncte de suspensie în fața cărora nu mai ai aproape nimic de făcut, pînă și marea istorie a guvernelor instabile și a războaielor mondiale devine neputincioasă.

Acum, nici să nu credeți că toate iubirile de altădată se consumau în cea mai mare taină, printre suspine inocente sub razele lunii. Jurnalele bunicilor sînt, ce i drept, presărate cu un exces de poezii și de lamentații romantice, dar ar fi naiv să ne lăsăm înșelați de siropoasele aparențe. În lumea oamenilor cu scaun la cap, instituția mariajului pe viață era armonios contrabalansată de aceea a amantlîcului semioficial, secret al lui Polichinelle, știut de toți, chiar dacă nu se vorbea niciodată deschis despre el. Nu de puține ori, așa cum ne o arată povestea de dragoste dintre sus-pomeniții Barbu Știrbey și regina Maria, amanții, ca și soții, numai de moarte puteau fi despărțiți. Infidelitățile, trecătoare ca viața însăși, se contabilizau cu îngăduință la pasivul tandru al iubirii care creștea, înflorea, se maturiza și murea odată cu protagoniștii. Așa cum pactul căsătoriei, a cărui rupere cu acte în regulă le-ar fi dezonorat definitiv mai ales pe femei, putea fi făcut suportabil în cazul în care părțile își constatau diferența ireconciliabilă, prin amiabile despărțiri de facto. Cei doi își acordau, melodramatic sau tacit, libertatea de a iubi fiecare pe altcineva, presărînd la răstimpuri închipuite crize de gelozie, din interes financiar sau pur și simplu pentru credibilitate. Istoria căsniciei dintre Martha Bibescu și prințul ei aviator, George-Valentin, documentează elocvent această variantă de scenariu.

Il n’y a pas d’amour heureux, ne încredința, pe la 1943, Louis Aragon și încă mai avem motive să-l credem, chiar dacă, cum s-a văzut, amorul e o nestemată cu mult mai multe fațete. Victime ale sale au existat dintotdeauna și putem presupune că vor continua să existe chiar și în viitorul îndepărtat, atunci cînd pozele în sepia ale locotenenților cu mustăcioară vor fi înlocuite de holograme mult mai cuprinzătoare. Iubirile carnale sînt, perfect explicabil, cele mai fericite. În ele, partenerii își consumă fantasmele pînă la capăt, iar asta, chiar dacă nu îi scapă neapărat de zbuciumul inimii, le dă cel puțin certitudinea că au făcut tot ce era omenește posibil. Dar ce te faci cu iubirile platonice, iubiri de liceeni și de fete bătrîne, la fel de iluzorii și de tragice ca niște ședințe de spiritism? Sau, ca să revenim la editorul nostru, ce te faci cu acele iubiri despre care documentele se încăpățînează să nu îți spună cum au fost de fapt?

Pe 23 iulie/5 august 1915, la ora 12 și jumătate p.m., un pocnet de revolver răsuna în casa de la Poiana Țapului a diplomatului Alexandru-Emilian Lahovary. Ana, alintată Bébé, una dintre cele cinci fiice ale diplomatului și ale soției sale – tot Anna, născută Kretzulescu –, își punea capăt zilelor împușcîndu-se direct în inimă cu revolverul tatălui ei. Bébé avea 23 de ani, după canoanele vremii era aproape o fată bătrînă. Motivul sinuciderii sale nu s-a aflat cu adevărat niciodată. Familia a ales să-l îngroape, odată cu trupul tinerei femei, în cripta de la Leurdeni-Muscel. Sau cel puțin așa am crede citind certificatul de deces și alte documente oficiale. Toate vorbesc pios despre un accident nefericit. Dar amintirile celor rămași în viață sînt aproape la fel de greu de șters ca și cuvintele din jurnale. Iar dacă obții o cheie, cît de mică, documentele acceptă în cele din urmă să își întredeschidă rîndurile în fața ta. Pe firul amintirilor strănepoților, editorul memoriilor mamei sale – care, iremediabil rănită de nesăbuința egoistă a fiicei, a ales să o scoată cu totul din fresca de familie – reușește să afle că motivul nemărturisit al sinuciderii frumoasei Bébé a fost amorul secret pentru nimeni altul decît bîrfitorul en-titre pomenit la începutul acestui articol, faimosul Constantin Argetoianu. Nu, nu vă lăsați păcăliți de fotografiile lui tîrzii: în tinerețe, Argetoianu, prieten apropiat al familiei Lahovary, era un domn arătos, cu aere de dandy britanic. Din păcate, indisponibil pentru mariaj și deloc genul care să se angajeze în idile platonice. Era, la acea vreme, încă prizonier în căsnicia cu o contesă depresivă, Clémence, născută Talevici, și deja curtezanul deloc platonic al Valentinei, născută Boambă, viitoare Argetoianu, o frumusețe plină de nerv, ea însăși rudă a nefericitei familii Lahovary. De-ar fi să-l crezi, Argetoianu o iubea pe tînăra Bébé „ca pe copila lui“, fără a acorda vreo importanță suspinelor ei de adolescentă. Și, iarăși de-ar fi să-l crezi, a suferit cumplit în zilele înmormîntării, veghind-o împietrit de durere. Ai zice că iubirea lui Bébé pentru el n-a fost nimic mai mult decît un eres nefericit, unul aducător de nenorocire în propria-i familie și în viața cinicului, dar, în acest caz, inocentului bărbat iubit. Și totuși, scormonind prin corespondența lui Constantin Argetoianu din acea vară nefastă, găsim o scrisoare pe care le-o adresează, chiar de la Poiana Țapului, părinților săi aflați la Breasta. Scrisoarea se încheie cu această frază misterioasă: „Sănătatea mea e perfectă. Nimeni nu știe de ce s-a omorît.“ Și iată cum se nasc dilemele editorului. Oare așa a fost? Oare într-adevăr nu știa? Sau poate că sarcasticul dezvăluitor al secretelor altora era doar cinic, nu și inocent, de vreme ce simțise nevoia, în mijlocul acelei drame al cărei adevăr nu-l vom afla cu totul niciodată, să își încredințeze propria familie că nu îl păștea nici o amenințare de scandal public?

Cînd amintirile se duc, singurele povești care rămîn adevărate în istorie sînt cele scrise. De aceea mă tem că, la întrebările de mai sus, editorul nu va putea găsi un răspuns concludent, oricît ar încerca și oricît de mult ar simți nevoia. „A fost sau n-a fost“-ul iubirii nu își dorește întotdeauna să se lase descifrat. Și nici în bîrfe nu te poți încrede în totalitate… 

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
„Capra cu trei iezi“, locul 1 pe Netflix. Publicul fie îl iubește, fie îl urăște: „Un film ce n-ar fi trebuit să existe“ FOTO
La fel ca alte pelicule românești lansate pe platforma de streaming, producția horror „Capra cu trei iezi“ a împărțit telespectatorii în două tabere.
image
Cele mai romantice zodii. Te vor face să te simți cea mai iubită persoană
Oricine își dorește să iubească și să fie iubit, însă unele persoane sunt capabile să ofere iubire peste imaginația partenerului. Nativii acestor patru semne zodiacale sunt considerați cei mai romantici.
image
Vremea se schimbă radical: un val de aer polar lovește România. Ce ne așteaptă: unde se anunță viscol și îngheț
Schimbare radicală a vremii. De astăzi, aerul tropical din nordul Africii va fi înlocuit treptat de o masă de aer rece, polar, dinspre nordul Europei. Se anunță frig neobișnuit, îngheț la sol și ninsori.

HIstoria.ro

image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.