Secrete de amor în cîteva note de detectiv prin arhive

În vremea noastră de „știri pe surse“ și rețele de socializare, secretele par tot mai greu de păstrat. Indiscreția prietenilor nu mai e de mult cea mai mare amenințare, ci propria indiscreție vanitoasă, degrabă urcătoare de poze pe Facebook sau Insta. Dacă e adevărat ce ne învață proverbul, că o fotografie face cît o mie de cuvinte, atunci e lesne de înțeles cum micile detalii aruncate dintr-un click în văzul lumii ajung să spună slobod despre noi vrute și nevrute. Iar dacă vrei să-ți prinzi jumătatea în ceea ce pe vremea tatălui meu se numea flagrant deliciu, nimic mai simplu decît să dai o raită pe contul său de Mess. Astfel, pe nebăgate de seamă, venerabila instituție a jurnalului intim se mută, cu arme și bagaje, din tainița sertarului încuiat, direct pe încăpătorul perete virtual, devenit însăși oglinda vieții. Și nici romanticele scrisori parfumate nu mai ascund printre file – în buna tradiție consacrată de Martha Bibescu, via Ofelia lui Shakespeare – rămurele uscate de rozmarin, pour le souvenir, ci doar o pletoră deconcertantă de emoticoane.

Nostalgie? No way! Oricum, secretele nu mai sînt ce au fost odată și, de altfel, nici noi. Nici pudoarea nu mai e o noțiune atît de încăpătoare ca în tinerețile bunicii. Azi, cititorul rîde cu lacrimi cînd citește, de pildă, în recenta carte a Tatianei Niculescu, că Elena Lupescu a fost nevoită să-i instaleze regalului său iubit cîte un telefon în fiecare cameră, incluzînd la numărătoare și baia, ca să-l lipsească de posibilitatea de a o ignora. Aflînd acestea, nu poți să nu te gîndești cu simpatie ce dură era viața de amantă regală înainte de a se inventa GPS-ul. Ba încă nici viața de amant regal nu era mai simplă: Barbu Știrbey și regina Maria își stabiliseră un complicat cod – știut doar de ei, sau cel puțin așa credeau – prin care, cu ajutorul poreclelor și al cifrelor, schimbau în scrisori vești despre prieteni și cunoscuți. Editorul de azi îi „binecuvîntează“, întrebîndu-se ce s-ar fi făcut fără indiscrețiile bîrfitorilor avizați de felul lui Constantin Argetoianu. Despre care vom mai vorbi…

Același editor de azi transpiră în lupta cu redutabila practică a inițialelor, atît de răspîndită în jurnalele intime de acum un secol. Căci marile iubiri ale delicatelor doamne și domnișoare de altădată erau ținute sub peceți atît de tainice, încît uneori nici măcar obiectul pasiunii nu ajungea să aibă habar de ceea ce, prin vreo ocheadă nu chiar intenționată sau prin vreo atingere de-o clipă, prin vorbe spuse la întîmplare în timpul cotilionului, ori poate prin mult mai puțin de-atît, născuse în inima visătoare a unei femei. „Fraiere!“, îl admonestează printre dinți editorul la un secol distanță. „Vremuri pline de fraieri!“, își șoptește înciudat în barbă, spărgîndu-și creierii ca să își dea seama dacă acel A cu înflorituri era un Alexandru sau un Aurel, un Adrien sau un André și care dintre personajele cu morgă și favoriți, devenit între timp statuie prin vreun colț de oraș, s-ar fi putut ascunde în spatele inițialelor amorezului de taină. Oricare, mai puțin soțul doamnei și – cum ajungi să constați cu amărăciune după ce ți-ai luat o plasă, două – nici viitorul soț al virtuoasei domnișoare din lumea bună, o lume în care amorul și căsătoria se suprapuneau doar rareori.

Cu puțin noroc, tot buclucașa fotografie îl scoate din necaz pe editorul de azi, așa cum, bănuim, îl va lumina și pe cel de mîine, doar că pe alt suport. Căci o fotografie de locotenent cu mustăcioară și priviri seducătoare, zîmbind melancolic în doi peri, cu dedicație de mînă pentru „ma chérie“, „ma très chère“ sau simplu, „à“ Anne, Georgette, Marie, Lisette etc., ei bine, acea fotografie păstrată cu grijă între filele îngălbenite ale jurnalului putea avea, acum o sută de ani ca și în zilele noastre, aceeași unică explicație. Și ast-fel povestea-i gata, cu condiția ca îndrăgostita să nu fi avut o imaginație prea debordantă sau o timiditate excesivă. Atunci sărmanul editor va avea de descifrat nu doar o simplă inițială, ci o ditamai anagrama. Sau un desen frumos. Sau pur și simplu o amestecătură de litere înflorite. Sau, horribile dictu, cele trei puncte de suspensie în fața cărora nu mai ai aproape nimic de făcut, pînă și marea istorie a guvernelor instabile și a războaielor mondiale devine neputincioasă.

Acum, nici să nu credeți că toate iubirile de altădată se consumau în cea mai mare taină, printre suspine inocente sub razele lunii. Jurnalele bunicilor sînt, ce i drept, presărate cu un exces de poezii și de lamentații romantice, dar ar fi naiv să ne lăsăm înșelați de siropoasele aparențe. În lumea oamenilor cu scaun la cap, instituția mariajului pe viață era armonios contrabalansată de aceea a amantlîcului semioficial, secret al lui Polichinelle, știut de toți, chiar dacă nu se vorbea niciodată deschis despre el. Nu de puține ori, așa cum ne o arată povestea de dragoste dintre sus-pomeniții Barbu Știrbey și regina Maria, amanții, ca și soții, numai de moarte puteau fi despărțiți. Infidelitățile, trecătoare ca viața însăși, se contabilizau cu îngăduință la pasivul tandru al iubirii care creștea, înflorea, se maturiza și murea odată cu protagoniștii. Așa cum pactul căsătoriei, a cărui rupere cu acte în regulă le-ar fi dezonorat definitiv mai ales pe femei, putea fi făcut suportabil în cazul în care părțile își constatau diferența ireconciliabilă, prin amiabile despărțiri de facto. Cei doi își acordau, melodramatic sau tacit, libertatea de a iubi fiecare pe altcineva, presărînd la răstimpuri închipuite crize de gelozie, din interes financiar sau pur și simplu pentru credibilitate. Istoria căsniciei dintre Martha Bibescu și prințul ei aviator, George-Valentin, documentează elocvent această variantă de scenariu.

Il n’y a pas d’amour heureux, ne încredința, pe la 1943, Louis Aragon și încă mai avem motive să-l credem, chiar dacă, cum s-a văzut, amorul e o nestemată cu mult mai multe fațete. Victime ale sale au existat dintotdeauna și putem presupune că vor continua să existe chiar și în viitorul îndepărtat, atunci cînd pozele în sepia ale locotenenților cu mustăcioară vor fi înlocuite de holograme mult mai cuprinzătoare. Iubirile carnale sînt, perfect explicabil, cele mai fericite. În ele, partenerii își consumă fantasmele pînă la capăt, iar asta, chiar dacă nu îi scapă neapărat de zbuciumul inimii, le dă cel puțin certitudinea că au făcut tot ce era omenește posibil. Dar ce te faci cu iubirile platonice, iubiri de liceeni și de fete bătrîne, la fel de iluzorii și de tragice ca niște ședințe de spiritism? Sau, ca să revenim la editorul nostru, ce te faci cu acele iubiri despre care documentele se încăpățînează să nu îți spună cum au fost de fapt?

Pe 23 iulie/5 august 1915, la ora 12 și jumătate p.m., un pocnet de revolver răsuna în casa de la Poiana Țapului a diplomatului Alexandru-Emilian Lahovary. Ana, alintată Bébé, una dintre cele cinci fiice ale diplomatului și ale soției sale – tot Anna, născută Kretzulescu –, își punea capăt zilelor împușcîndu-se direct în inimă cu revolverul tatălui ei. Bébé avea 23 de ani, după canoanele vremii era aproape o fată bătrînă. Motivul sinuciderii sale nu s-a aflat cu adevărat niciodată. Familia a ales să-l îngroape, odată cu trupul tinerei femei, în cripta de la Leurdeni-Muscel. Sau cel puțin așa am crede citind certificatul de deces și alte documente oficiale. Toate vorbesc pios despre un accident nefericit. Dar amintirile celor rămași în viață sînt aproape la fel de greu de șters ca și cuvintele din jurnale. Iar dacă obții o cheie, cît de mică, documentele acceptă în cele din urmă să își întredeschidă rîndurile în fața ta. Pe firul amintirilor strănepoților, editorul memoriilor mamei sale – care, iremediabil rănită de nesăbuința egoistă a fiicei, a ales să o scoată cu totul din fresca de familie – reușește să afle că motivul nemărturisit al sinuciderii frumoasei Bébé a fost amorul secret pentru nimeni altul decît bîrfitorul en-titre pomenit la începutul acestui articol, faimosul Constantin Argetoianu. Nu, nu vă lăsați păcăliți de fotografiile lui tîrzii: în tinerețe, Argetoianu, prieten apropiat al familiei Lahovary, era un domn arătos, cu aere de dandy britanic. Din păcate, indisponibil pentru mariaj și deloc genul care să se angajeze în idile platonice. Era, la acea vreme, încă prizonier în căsnicia cu o contesă depresivă, Clémence, născută Talevici, și deja curtezanul deloc platonic al Valentinei, născută Boambă, viitoare Argetoianu, o frumusețe plină de nerv, ea însăși rudă a nefericitei familii Lahovary. De-ar fi să-l crezi, Argetoianu o iubea pe tînăra Bébé „ca pe copila lui“, fără a acorda vreo importanță suspinelor ei de adolescentă. Și, iarăși de-ar fi să-l crezi, a suferit cumplit în zilele înmormîntării, veghind-o împietrit de durere. Ai zice că iubirea lui Bébé pentru el n-a fost nimic mai mult decît un eres nefericit, unul aducător de nenorocire în propria-i familie și în viața cinicului, dar, în acest caz, inocentului bărbat iubit. Și totuși, scormonind prin corespondența lui Constantin Argetoianu din acea vară nefastă, găsim o scrisoare pe care le-o adresează, chiar de la Poiana Țapului, părinților săi aflați la Breasta. Scrisoarea se încheie cu această frază misterioasă: „Sănătatea mea e perfectă. Nimeni nu știe de ce s-a omorît.“ Și iată cum se nasc dilemele editorului. Oare așa a fost? Oare într-adevăr nu știa? Sau poate că sarcasticul dezvăluitor al secretelor altora era doar cinic, nu și inocent, de vreme ce simțise nevoia, în mijlocul acelei drame al cărei adevăr nu-l vom afla cu totul niciodată, să își încredințeze propria familie că nu îl păștea nici o amenințare de scandal public?

Cînd amintirile se duc, singurele povești care rămîn adevărate în istorie sînt cele scrise. De aceea mă tem că, la întrebările de mai sus, editorul nu va putea găsi un răspuns concludent, oricît ar încerca și oricît de mult ar simți nevoia. „A fost sau n-a fost“-ul iubirii nu își dorește întotdeauna să se lase descifrat. Și nici în bîrfe nu te poți încrede în totalitate… 

Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019.